Am plecat

Text slab, o incercare de a umple un vid de inspiratie si de idei, doar asa ca sa dovedim ca existam. In textul acesta pari ca te gati de toate cioturile posibile pentru a nu te ineca in apa adanca a anonimatului.

Text slabut, idei putine, versuri inofensive. Asta cu taticii care mimeaza fericirea dovedeste o revolta autoalimentata de tib puberal. Ei bine, eu sunt un tata fericit, dar vei intelege ce-i aia fericire paternala abia atunci cand vei trece prin asta.

Draga Cristina,

Nu stiu daca distinctia clasica axiologica mai poate spune ceva, cel putin atunci cand e vorba de istorie si de destinul unui neam. Valorile pozitive sau negative nu lamuresc nimic, ar trebui sa vorbim de valori \"tari\" si valori \"slabe\". Intre valorile tari as include eroismul, curajul, vocatia poruncirii, credinta in dreptatea proprie si in destin, afirmarea universala a specificului national, transformarea idiomului in limba universala, dorinta de stapanire si de cucerire, independenta s.am.d. Intre valorile slabe se numara modestia, cumpatarea, rabdarea, toleranta, blandetea, \"vorbirea in soapta\", adapatabilitatea, flexibilitatea, pacifismul, ortodoxia, \"stabilitatea\", echilibrul s.am.d. Constat ca atunci cand, oricat de dotat intelectual ar fi, un roman incearca sa salveze in fata lumii romanismul face caz de aceste valor slabe. Romanii sunt blanzi, ospitalieri, toleranti, convietuiesc impreuna, sunt cordiali, harnici, suporta multe, indura de veacuri multe vicisitudini dar ca trestia se indoaie si nu se rup.
Tocmai in generatia interbelica pe care o aduci in discutie, aceste valori slabe, clasice, ale romanismului sunt puse in discutie si se incearca inlocuirea lor sau traducerea lor prin valori tari. Emil Cioran si Mircea Eliade sunt doi exponenti majori ai acestei \"reevaluari\". \"Visez la o Romanie cu populatia Chinei si destinul Frantei\" este fraza prin care Cioran concentreaza intreaga nebunie a acestei rasturnari. Din pacate, aceste \"excese\" (benefice totusi macar pentru ca aduceau un aer proaspat) au fost contracarate (involuntar) de alti exponenti majori ai \"bunatatii\" romanilor, Lucian Blaga si Mircea Vulcanescu, dar chiar si, pe alocuri, Nae Ionescu. Nu este fatal ca am fost invatati sa ne regasim mai degraba in spatiul mioritic decat in fraza cioraniana?! Ca eroismul romanesc pe care-l anticipa Eliade s-a dizolvat in analizele filosofico-lingvistice ale lui Noica in care incearca sa gaseasca resursele conceptuale ale limbii romane?
Iar in privinta originaritatii taramului carpato-danubiano-pontic, si asta intra in randul valorilor slabe: noi am inventat scrisul, noi am inventat Europa, noi suntem primii. Chiar daca ar fi asa, sa faci cazul de acest lucru, inseamna sa nu-ti asumi decat o identitate feminina, pasiva, materna.
Danubio, ergo sum!

Ar fi multe de spus. Dar de asta data as lua apararea vietii. Nu stiu cum, am doar o presimtire.

Draga Emil,
Din vocabularul unor manelisti ratati in poezie nu lipsesc termeni al caror sens nu-l stapanesc, dar de care s-au prins ca sunt naspa, termeni precum: \"frustrat\", \"refulat\" s.a.m.d. Cum i-a sarit mustarul unui asemenea individ, cum ii da inainte cu frustrarea si cu refularea. De ce sa ma razbun, draga Emil, am mai avut placerea inainte? Eu incep sa retin oamenii doar daca depasesc un anume nivel intelectual si moral. Evident, daca am mai intrat in dialog si inainte, se pare ca am sa te uit si de aceasta data!
Oricum, vad ca esti la curent cu textele mele, mai citeste, poate se va produce saltul calitativ si vei reusi sa le si intelegi. Iti recomand cu caldura si recenzia pe care am facut-o cartii \"Ghidul nesimtitului\".

Un sir de banalitati de la un capat la altul. Dar primul vers le intrece pe toate:\"știu că mi-e frică de moarte și asta îmi face bine. mă face să trăiesc cu furie\". Ne lasi?!
Apoi se vede cu ochiul liber ca nu ai fost nciodata intr-un port sa mananci fructe de mare, doar daca nu le spui hamsiilor prajite fructe de mare (20 mii cornetu\' la Mangalia). Mai trebuie sa cresti pana ce sa simti cu adevarat moartea. Si viata!

Interviul este fermecator. Nu cred ca nobletea (care, indubitabil, exista), cat nobilitatea domnului Comanescu da acea savoare unica a cuvintelor lui. Prima parte, aceea privitoare la potentialul educativ al calatoriei pare a fi desprinsa din cea mai de bun gust literatura \"de salon\". Citindu-i gandurile, am realizat ca aristocratia inseamna o religie a aparentei, in care spiritul de finete ia locul sfantului duh, iar \"amuzamentul\" este suprema forma de cunoastere, un fel de extaz care, spre deosebire de cel mistic, nu pacatuieste prin extravagante. Paradisul, daca mai poate crede in vreun altul in afara de cel pamantesc in care traieste, si-l imagineaza, negresit, ca pe un loc in care fiecare \"Osana\" ar fi o vorba de duh, ingerii niste persoane extrem de interesante alaturi de care vesnicia pare sa treaca foarte repede, iar Dumnezeu o entitate care daca n-ar fi eterna, ar fi ca oricare alta si careia ii datoram, in primul rand, prostia noastra.
\"Ma amuza dogmele\", spune domnul Comanescu, si acelasi lucru il poate spune despre orice de pe aceasta lume, de la o barfa mondena pana la o conflagratie mondiala. La fel, pare-se ca si ideea propriei morti ii starneste un suras. Numai o minte ingusta ar putea acuza o asemenea stare de spirit de superficialitate. Dimpotriva, aici se ascunde o mare arta, o mare alchimie interioara: aceea care gaseste proportia perfecta dintre sublim si ridicol, dintre inspaimantator si atragator, dintre respingator si agreabil. Cine poate spune cata durere reprimata si cat zbucium launtric sunt necesare obtinerii acestei versiuni \"originale\" (o alta valoare aristocratica) a ataraxiei?!
Intru totul corect a descris Nietzsche spiritul aristocratic ca pe unul care nu are nevoie de nici o transcendenta, caruia lumea ii este suficienta; aristocratul este atat de bogat interior incat stie sa vada si sa se bucure de bogatia incomprehensibila a lumii. Ceilalti, sclavii, saraci pana la neantul launtric, inventeaza o alta pentru a putea suporta reflexia obiectiva a vidului subiectiv. Cum sa nu ramai mut de uimire in fata acestor oameni in care pana si plictiseala se transforma intr-o pasiune, melancolia intr-o voluptate si cele mai mari tragedii in \"mici neplaceri\"?! Un asemenea dar se transmite ereditar, presupune o origine diferita si cerul asimilat in sange.

Se putea ceva mai banal decat versul asta: \"limitat prin naștere, numai prin moarte voi putea să fiu liber\".
Primenirea inimii cu o masca este o inventie de-a dreptul ticnita. Cum adica sa-ti innoiesti inima cu o masca, masca fiind iubita, la carnavalul care este chiar iubita?!
Iar versul urmator este revine la desavarsita platitudine in care sufletul dumneavoastra se \"zbate\": \"mâinile mele, un zbucium materializat al sufletului\".

Si ca sa puneti capac mai adaugati un oftat, unul din milioanele ce se suspina in aceeasi secunda in lume: \"să fie moartea liniște și viața numai sunet\"?

Lipsesc intr-adevar cateva maxime profunde de genul: \" timpul trece\", \"oamenii sunt rai\", \"fiecare isi urmareste numai interesul\" s.a.m.d. luate din tezaurul intelepciunii simtului comun.
Sau si mai bine era sa va vedeti de munca de birou pentru care ati fost angajat la Ministerul Culturii. Adica nu sunteti nici un functionar constiincios, nici un poet talentat, in schimb la retorica penibila a jelaniei nu va intrece nimeni.

SI mie mi-a placut. Cateva obiectii insa fata de inflexiunile paunesciene. Cele bune,
Horia

stiintific, fireste

Cristina Andrei,

Intial am vrut sa scriu ceva despre Revolutie, dupa ceea ce s-a intamplat in Parlament cu condamnarea comunismului. Nu mi-a iesit, am renuntat. Apoi mi-am arucat o privire pe agonia sa vad daca cineva a scris ceva despre Subiect. Am vazut o poezie a lui Dan Carlea si cam atat (or mai fi altele, dar asta mi-a sarit in ochi). Azi abia am vazut textul tau si mi-am dat seama ca de fapt pe acesta il asteptam, ca vroiam sa vad cum scrie Cristina Andrei despre aceasta bucata din trecutul nostru.
Si iata ca acest text contine o enumerare intretaiata de cuvinte, de nume, de \"produse\" - toate desprinse dintr-o lume intreaga, de fapt dintr-o nelume. Scriitura ta mi-a evocat tehnica asociatiei libere de idei din terapia psihanalitica. Citindu-ti textul, mi-am dat seama de ce oamenii vorbesc atat de putin despre acea perioada. Este o amintire puternic refulata, amintirea unei traume suferite, a unui abuz despre care nu vorbesti, dar care vorbeste prin tine, prin actele tale, prin gesturile si hotararile tale. Iar atunci cand, in sfarsit, vrei sa spui ceva despre aceasta amintire, cuvintele mai intai ti se opresc in gat, apoi, cele pe care reusesti sa le articulezi, vor desena lucrurile la suprafata lor, cu o fidelitate fotografica, ca si cum sufletul nu ar fi decat o cutie neagra care nu ar inregistra vocile pilotilor ingroziti de caderea avionului lor, ci doar parametrii pe care-i indica aparatele si ceasurile de la bordul acestuia. Eul incearca sa se apere ascunzandu-se in obiectivitatea, in realismul descrierii, ca si cand el ar lipsi de acolo, ca si cand el nu ar fi fost niciodata prezent.
Textul tau m-a facut sa inteleg de ce romanii vorbesc atat de putin sau mai deloc de perioada \"de dinainte\", sau in felul acesta detasat pe care, cu atata maiestrie, dar si ironie, ai reusit sa-l redai. E o rana nevindecata, o trauma ascunsa in beciul mintilor noastre.
Inca un merit al acestei scrieri: felul in care ai reusit sa surprinzi bogatia saraciei, opulenta mizeriei, inepuizabilul nimicului. Am avut acelasi sentiment pe care-l am de cate ori asist - ca telespectator, fireste - la daramarea unei cocioabe, a unei maghernite ce abia se mai tinea in picioare: uimirea in fata adunaturii de maruntisuri, de nimicuri ce emerg din ea, ca si cum s-ar fi produs o fisiune a unui atom de saracie.
Raul de atunci avea doar aparenta putinatatii, de fapt el era fertil in fleacuri, productiv in lucruri neinsemnate, foarte fecund in zadarnicii de tot felul, incepand cu discursurile interminabile si opera infinita a mester-carpaciului si terminand cu diversitatea naucitoare a surogatelor!
Dar, ca intr-un film psy, flash-urile acestea pe care le redai merg pana la confruntarea finala cu amintirea-cheie, cu intamplarea fatala; aici o lumina alba orbeste ochii celui care nu vrea sa vada, pacientul se trezeste, tremurand, lac de sudoare, cu frisoane; de aici incolo nu se mai poate vorbi detasat, obiectiv, rece, realist, stintific; de aici incolo incep lacrimile si scrasitul dintilor. Si pentru ca nu avem curajul sa mergem mai departe si pe nimeni care sa ne indrume sa dam fata cu dusmanul pe care l-am interiorizat, cu violatorul pe care nu-l putem da afara din noi, comunismul nu este o epoca trecuta, ci o amintire refulata, adica mult mai prezent decat ceea ce credem, vedem si spunem.

a picioarelor

Doamna Gold,
Sunt sigur ca ati inteles ce am vrut sa spun: cel care are mai mult decat semenul lui ar trebui sa se simta vinovat din aceasta cauza (ganditi-va ca in timp ce noi stam si discutam pe acest site, dupa un pranz bogat, sunt copii care mor de foame). Actul de da ar trebui sa reprezinta un soi de penitenta, de umilinta a daruitorului si nu unul cu care sa se mandreasca, unul care sa-i hraneasca vanitatea. Mie mi se pare strigator la cer sa existe cativa miliardari care literalmente sa nu mai stie ce sa faca cu banii, in vreme ce continente intregi se prapadesc de foame. Dar asta e o realitatea care nu poate fi schimbata (usor). Ce putem schimba este atitudinea noastra fata de propria bunastare si fata de propria \"bunatate\". Sa acceptam ca nu avem nici un merit in faptul ca avem mai mult decat altii (e o intamplare, un noroc; faza cu \"munca cinstita\" e o gogorita), iar generozitatea sa vina, inca o data, cu umilitate, ca o spalare pe picioare a celor mai napastuiti decat noi si nu ca o umflare in pene.
Nu va intreb cate locuri de munca ati oferit somerilor, nu ma intereseaza. Va intreb daca ati intreprins ceva EXCLUSIV in acest scop, daca afacerea dumneavoastra a functionat numai si numai in vederea acestei finalitati nobile. Ma indoiesc. Orice om face afaceri ca sa se imbogateasca el in primul rand, nu ca sa se imbogateasca altii, iar forta de munca este cumparata (este absurd sa spuneti: am oferit locuri de munca, dumneavoastra ati avut nevoie de forta de munca care vi s-a oferit sau pe care v-au oferit-o muncitorii). Acuma, cat se poate de sincer: este dispus vreun afacerist sa traiasca in conditii modeste (sa zicem la fel de modeste ca ultimul sau angajat) si sa reinvesteasca profitul in sporirea afacerii, in imbunatatirea conditiilor de munca, de salarizare, in oferirea altor si altor locuri de munca? Dati-mi voie sa ma indoiesc. Abia atunci afacerea lui ar putea fi considerata o intreprindere umanitara. Cata vreme noi traim in palate si angajatii nostri traiesc in bordeie nu ne mai putem lauda deloc. Vrem - nu vrem, ii furam pe cei care muncesc pentru noi. Altfel nu se poate explica plus-valoarea!

Doamna Maria Prochipiuc,
Sincer nu inteleg ce vreti sa spuneti prin \"spatiu de refulare\", poate vreti sa ziceti de defulare, desi nici atunci nu ati folosi intru totul corect termenul.
De asemenea, nu inteleg ce vreti a spune prin faptul ca asemenea comentarii nu-si au locul aici. Fiind vorba de un interviu, nu-l putem aprecia stilistic, interviul nu este o creatie literara, deci pot comenta opiniile exprimate in acel interviu. Care e problema? Vreti doar aprecieri superlative, pozitive si deloc puncte de vedere critice? Va reamintesc ca suntem intr-un spatiu public, deschis (sper), cel care publica aici ar trebui sa fie receptiv oricarei idei privitoare la aceea ce posteaza. In loc de asta, vad ca va deranjeaza faptul ca acord atentie (recunosc poate disproportionata) acestui interviu. Eu cred ca i-as multumi celui care-si sacrifica timpul pentru a se exprima. Dar ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea ca traim intr-o societate inchisa, inchisa la puncte de vedere diferite, la critici, la dialog, la celalalt, iar expresia cea mai elocventa a societatii inchise este gasca (noi si-ai nostri).

Doamna Gold,
Ma intai de toate tin sa va rog respectuos ca pe data viiitoare sa nu mai imi pociti in mod intentionat numele. As putea sa o fac si eu, spunandu-va doamna Marea, dar ceva din mine nu ma lasa sa o fac. Pe de alta parte, \"domnul Horia\" nu intra in uzantele elementare ale bunelor maniere, domnul nu suporta decat numele de familie, nu si prenumele, altfel vorbim ca intre instalatori.
Sa trecem acum la fondul chestiunii. Nu stiu de ce eram sigur ca veti veni cu exemplele acestea: cutarica miliardar a dat j de milioane in scopuri caritabile, milionarii sustin lupta impotriva cancerului, sida, s.a.m.d. Nu stiu daca va sunt cunoscute realitatile din ultima vreme de pe aici, avem si noi un persoanj de acest tip, pe numele sau Gigi Becali care face foarte dese si mediatizate acte de caritate, intr-un fel cumva mult mai spontan, mai direct si parca mai firesc, lipsit de fastul institutional si organizational pe care l-ati invocat dumneavoastra: imparte bani prostimii, multimii, saracimii. Avand ambitii politice poate ca vrea sa-si cumpere astfel voturile la urmatoarele alegeri, cine stie (e de remarcat ca nici un alt afacerist roman nu face asemenea danii, cel putin nu in public). Imi povestea cineva ca dimineata il asteapta la poarta o adunatura de hamesiti care primesc milostivirea lui matinala.
Acest comportament, pretins altruist, mie mi se pare de un exhibitionism, de un sadism si de un egoism maxim. Doamna Gold, oamenilor care dau acei bani, care-i au si care arunca un rest din ciosvarta imensa pe care o halesc SEMENILOR care sufera de foamne, ar trebui sa le fie RUSINE in momementul in care scot banii din buzunar (sa se rusineze ca au, ca au mai mult decat altii, ca altii mor de foame in vreme ce ei duc o viata opulenta, de asemenea sa le ceara IERTARE celor mai napastuiti decat ei (pe nedrept) si sa le MULTUMEASCA pentru faptul ca primesc ceea ce le este daruit (nu cel care primeste, ci cel care da trebuie sa-i multumeasca celui care primeste - Nietzsche). Abia atunci ar putea fi respectati acesti indivizi. In loc de asta, miliardarii, bogatanii, se lauda, se mandresc, vor diplome de recunostinta, certificate de bunatate, sclipiri umede in ochii multumitori ai milogilor.
Eu includ asa zisa generozitate a bogatanilor in acelasi pacat mortal al avaritiei, al lacomiei: ei nu se satura cu ce au, vor ceva in plus: recunostinta, umilinta semenilor, \"innobilarea sufleteasca\". Intelegeti ce spun? Asa cum burghezii de proasta clasa, inavutitii din epoca industriala nu erau multumiti doar cu banii si vroiau sa aiba si titluri nobiliare, sa se ridice pe scara sociala, cumparandu-si titluri nobiliare, contractand casatorii care le dadeau un nume contra averii lor, la fel astazi prin asa-zisele acte de caritate se incearca o innobilare de alt gen, a caracterului, a sufletului lor. Si lucrul asta se petrece la fel ca si inainte: contra-cost!
Platesti si obtii si un soi de spiritualizare, iti sublimezi avutia. Este ca o indulgenta cumparata! Iata, doamnelor si domnilor, altruismul, de la altruism pana la iubirea de aproapele nu mai e decat un pas, iar iubirea de aproapele aproape ca se confunda cu iubirea de Dumnezeu. Bgatasul devine un purtator de har si reprezentatul celor mai inalte virtuti.
Sofismul pe care-l dezvoltati este unul uluitor: oamenii de afaceri fac afaceri si vor sa se imbogateasca pentru a-si ajuta semenii, pentru a putea darui celorlalti, pentru a se putea pune in slujba umanitatii. Este de necrezut pana und eputeti merge. De ce sa nu recunoastem cu modestie ca vrem sa ne imbogatim pentru noi, ca, vrand nevrand, cu cat am eu mai mult cu atat are altul mai putin, ca ne imbuibam luand mancare de la gura altor zece oameni fara sa o stim, si mi se pare mult mai dureros), in loc sa ne cerem iertare pentru pacatele noastre - de lacomie, de avaritie, de egoism - incercam sa le trasform in virtuti.
Stiti ce spune Kant: atunci cand am si dau si la altul se cheama ca o fac din inclinatie, din placere (gestul ultrasatisfacut cu care barosanul care tocmai a luat o masa copioas intr-un restaurant de lux arunca o mana de bani cersatorilor de la iesire), le place sa dobandeasca respectul, recunostinta celorlalti. Un adevarat comportament moral il manifesta, dimpotriva, aceia care nu au si dau, abia atunci se actioneaza din datorie, cei carora nu le face nicio placere sa dea si totusi dau.
Din felul in care imi prezentati generozitatile bogatanilor mi le imaginam acompaniate de un suprem plescait de satisfactie.
Doamna Gold, in privinta copiilor dumneavoastra nu-mi doresc sa vi-i educ (sa le otravesc mintile, asa cum, cu extrema delicatete imi spuneti). Ma gandesc ca sunt deja suficient de indoctrinati in \"spiritul american\", blindati de prejudecati, impenetrabili la argumente.
Va doresc succes!

Doamna Gold,
Ma bucur ca v-am provocat accese de ras, dar nu sunt sigur ca rasul acela era rasul dumneavoastra!
Dumneavoastra, nu eu, sunteti cea care a spus ca oamenii pe acolo isi petrec timpul liber mancand si facand afaceri. Mi s-a parut ca amestecati lucrurile si ca nu o faceti cu buna-credinta. Stiti foarte bine ca una e afaceristul, alta e inventatorul, una e ala care viseaza la zborul omului, altceva e cel care tranzactioneaza avioane. Afaceristul (cel la care va refereati in interviu, nu la inventator) viseaza doar la banii lui, doamna Gold, nu la altceva, iar daca dumneavoastra numiti inca asta visare, iar pe acei afaceristi visatori, o prapastie adanca ne desparte!
Sunt sigur ca detineti informatii referitoare la nenumaratele cazuri in care inventatorul produce un bun de importanta mondiala, dar moare in saracie, in vreme ce baietii destepti, cu fler, suficient de smecheri, businessmen, profita de pe urma lui, se imbogatesc, si-l asuma si il storc de toate beneficiile pe care le poate aduce. Va recomand un film care mie mi-a placut mult Inside Deep Throat, in care veti vedea cum pana si inovatiile pornografice sunt furate de catre visatorii afaceristi, in vreme ce producatorii si actorii duc o viata de mizerie.

Tocmai pentru ca s-au pus pe ei intre paranteze, tocmai pentru ca au visat dincolo de ei, de interesele lor personale, tocmai pentru ca nu i-au interesat banii, castigul si ce vor face a doua zi, tocmai pentru ca au renuntat sa-si mai hotarasca ziua de maine, lasand un rost mult mai mare sa se implineasca prin ei, tocmai de aceea acei oameni, pe care-i numim creatori, inventatori au realizat ce au realizat. Va intreb: cati s-au imbogatit de pe urma picturilor lui van Gogh si cum a trait el? Si cine: afaceristul avid de bani sau pictorul visator la cai verzi pe pereti (expresia va apartine) era mai visator? Nu, doamna Gold, dupa criteriile dumneavoastra van Gogh, Michelangelo, Eminescu nu erau barbati. Barbatul este, in conceptia dumneavoastra, cel \"care aduce bani in casa\". Ei nici nu puteau fi, cata vreme nici nu aveau o casa. Dar erau mari oameni, doamna, atat de mari si atat de oameni, incat cred ca, daca pamantul mai suporta inca aceasta lume ticalosita, dornica numai de inavutire si de bine marunt, personal, financiar, este datorita lor.
Visele gratuite, doamna Gold, nu inseamna vise absurde, irealizabile sau nerealizate. Gratuitatea visului inseamna ca visatorul nu este interesat de profitul pe care i-l aduce respectivul vis si ca e in stare sa piarda, sa sacrifice totul, chiar si pe el insusi pentru a-l vedea. Afaceristul, structural, nu poate asa ceva, sau nu mai stim despre ce vorbim.
Lasati poetilor ce e al poetilor, nimicul si nimicurile lor creatoare si dati-le afaceristilor toti banii. Care e mai castigat, numai D-zeu o poate sti!
S-auzim de bine!

Manifestul nu e o reteta? Bine, e destul de haotic pentru a avea ceva dintr-o reteta, dar totusi prescrie niste treburi cam cum trebuie sa fie literatorul. Deci ori e cu reteta, ori fara, sa stim si noi.
Distinctia apolinic-dionisiac e una depasita din start, adica insusi Nietzsche a renuntat la ea.
Pe de alta parte, ce vreti sa spuneti cu boierul e un agon? Agon, din cate stiu eu inseamna lupta. Boierul este un lupta?
Si, de asemenea, mi se pare falimentar sa intoarceti spatele Americii cu Rorty in brate.

Stimata doamna Gold (Aur?),

Visul este doar una din formele imaginatiei. Exista si altele. Ma intreb de ce v-ati oprit la vis pentru a defini proiectul intreprinzator al afaceristilor? Planul de afaceri nu este vis, doamna, chiar daca este plan (anticipeaza o realitate, o imagineaza). Nu vreau sa va tin o prelegere despre vis si visare, ar necesita prea mult efort si prea mult spatiu. Ceea ce vreau sa spun e ca visul este vis datorita GRATUITATII lui, lipsei lui de finalitate practica, evadarii din lista cu socoteli. A visa inseamna exclusiv a te gandi la stele si la cai verzi pe pereti, visatorul este acela care in timp ce viseaza uita ca trebuie sa mai si manance si uneori uita ca trebuie sa mai si traiasca (ceea ce in America se pare ca nu prea se intampla). Asta e, oricat de ridicol vi s-ar parea, visatorul este acel albatros din poezia lui Baudelaire, ala de se impiedica in propriile lui aripi, dar care, atunci cand zboara, ne face sa credem ca cerul a fost creat doar pentru zborul lui. Cu burta pusa la cale, cu stratul adipos asezat pe suflet, chinuit de munca zilnica si avand parte doar de somn recuperator e greu sa te mai gandesti la stele, e greu sa mai visezi. Reactia fireasca ar fi de autocompatimire (eu nu pot face asta, ferice de cei care o pot face). In loc de asta, revendicam si o natura poetica, daca am putea am cumpara si aripi, si visare, si muze. Numai ca toate aste nu se pot cumpara. Ele ies din pretaluirea obisnuita.
Bogatul va intra in imparatia poeziei atunci cand camila va intra printre urechile acului. Si nu e vorba doar de bani, ci de capacitatea de a-ti da sufletul contra-cost. Poetul doar si-l pierde. Dar, tot Biblia ne spune, acela care-si pierde sufletul, acela si-l va castiga.
Iar la o adica, in fata lui D-zeu sau a unor civilizatii extraterestre, doamna Gold, umanitatea se lauda cu acesti cai verzi pe pereti, nu cu conturile si nici cu sondele de petrol, nici cu teoriile economice. Ganditi-va la ce continea acel disc lansat in spatiu ca un semn concis al existentei omului pe Terra. Regasiti ceva din \"visarile\" lui J.R. acolo?

Domnule Atansiu,
Am citit eseul dumneavoastra (si nu pe diagonala). Mi se pare totusi cam mult sa considerati ca acel \"personaj dostoievskian\" are mintea ratacita. Pe Sestov, care face o adevarata filosofie pe urmele \"nebunului\" dostoievskian trebuie sa-l consideram idiot?! Necesitatea inteleasa a lui Spinoza o interpretati, ingust, intr-un sens marxist-leninist. Pe Sartre il aruncati la cos. Ce mai ramane? Gabriel Liiceanu, cel care afirma ca libertatea este posibila doar gravitational, in prezenta constrangerilor.
Haideti sa analizam putin aceasta idee care exercita doar o seductie stilistica, fiind, cred, total lipsita de adevar.
Dumnezeu poate fi considerat ca nu este liber, fiind atotputernic si lipsit de orice constrangere? Nu! Pe de alta parte, de cate ori nu ni se intampla ca, desi am ales liber un anumit lucru, odata ales, sa avem sentimentul ca ne-am pus singuri la jug? De cate ori nu ne-a pierit cheful sa mai facem ceva atunci cand ni s-a dat voie sa facem ceva, de cate ori ni s-a recunoscut \"libertatea\" pe care o aveam in a face acel lucru. Dati exemplul creatiei. Dar creatia a ramas libera si simbolul libertatii umane tocmai pentru ca ea niciodata nu a fost inclusa intr-un nomenclator, tocmai pentru ca este imprevizibila, tocmai pentru ca se sustrage oricarei reguli si oricarei retete. Creatia - este puterea anarhica a omului si ea atrage spiritele tocmai datorita totalei ei lipsei ei de ingradiri. Omul creeaza ca sa se simta liber; ascultati destainuirile creatorilor, de la cei mai mici pana la cei mai mari, toti vor spune intr-un cuvant: scriu, desenez, sculptez pentru ca aici ma simt liber, aici ma simt cu adevarat lipsit de orice constrangeri, aici ma simt eu. (Ca tot va place metafora fraului: pentru a da frau liber imaginatiei).
Libertatea nu are nimic de aface cu datoria, dupa cum liberul arbitru nu are nimic in comun cu predestinarea. Omul s-a crezut atat de liber incat a vrut (si o vrea in continuare) sa fie Dumnezeu.
Eseul dvs este unul ingust moralizator, cumva protestant, dar unul care falsifica lucrurile.
Libertatea inseamna tocmai asta: absenta limitelor, absenta constrangerilor, atotputernicia. Ceea ce credeti dvs despre libertate este ilustrat prin imaginea calului dresat, strunit, tinut in frau. Nu mi-a venit sa cred cand am citit comentariul in care chiar asta afirmati: calul dresat este simbolul libertatii. Uneori filosofarea sminteste, ar fi bine sa ne intoarcem la copii si sa-i punem sa decida: un cal salbatic, care alearga neingradit prin lumea lui este mai putin liber decat un cal dresat si tinut in grajd si in frau? (Uitati-va putin la privirea calului din cea de-a doua fotografie).

Eseul dumneavoastar este cumva reprezentativ pentru o anumita generatie sau poate pentru o anumita mentalitate. Cel care vorbeste de fraul libertatii, mai are putin si va vorbi si de biciul libertatii si de streangul libertatii. Cel care spune ca libertatea nu inseamna sa faci ce vrei mai are putin si spune: libertatea inseamna sa faci ce vreau. Cel care vorbeste de libertate ca de \"necesitate inteleasa\" va gasi oricand o justificare lanturilor si gratiilor, dar nu in numele constrangerii, ci in numele libertatii. Cei 50 de ani de teroare comunista si-au lasat, iata, amprenta asupra noastra. Ne e greu nu numai sa fim liberi dar si sa ne imaginam liberi. Ne e greu sa indraznim a ne inchipui cum ar fi daca n-ar exista nicio limita, nici o opreliste in calea dorintelor noastre. Preferam sa vorbim de o libertate gravitationala pentru ca nu avem curajul sa zburam sau sa plutim.
Pana si Epictet (acel sclav) ne invata ca libertatea este ceva care depinde in totalitate de noi insine, este o afacere interna a noastra insine, acolo unde nu se amesteca si nu se poate amesteca nimeni (viata interioara, gandurile noastre, opiniile noastre). Libertatea aceea strunita de care vorbiti dumneavoastra, libertatea gravitationala de care vorbeste G. Liiceanu seamana mai mult cu o \"libertate\" orwelliana, in care pana si gandurile trebuie sa fie cenzurate, strunite de o instanta (eventual, un Minister al Adevarului) interiorizata.

Pentru fraza asta, interviul merita un premiu:\"Și în plus, Dallas este locul în care dau năvală visătorii, adică oamenii de afaceri. Dallasul este unul dintre cele mai dezvoltate orașe din America ce găzduiesc afaceri. Uneori te apucă disperarea să vezi cum aici doar se muncește, se mănâncă și se doarme. De fapt am impresia că ne petrecem tot timpul liber mâncând. Știai că în Dallas există o zonă numită Adison, în care se află cea mai mare concentrație de restaurante din lume? Deci cu ce să ne lăudăm în primul rând? Cu faptul că știm să mâncăm.\"
Visatorii se confunda cu oamenii de afaceri si mancarea este pe primul plan. Misto imagine a Americii. Si reala!