Timp in sandale

Incercari. Franturi. Soapte standardizate. Urcam cararea, uitand sa privim inapoi. Langa mine, rasaritul isi face loc. Stau pe linia orizontului si astept sa vina timpul. Clipe ramase in urma, ma aplec si le adun in palma: trecatoare noapte. Plecam impreuna, axa ne ucide, noi radem si trecem usor peste prag. Il iau in brate - sunt mai puternica decat el - si el rade. E al meu, timpul, chiar ramas in urma, perceput gresit de ceilalti. Stau pe scaun, cu bratele sprijinite de pervazul de lemn al pragului; el, rezemat cu spatele; abia ii ajung talpile la podea, linia dinspre rasarit e franta, il las sa isi atarne picioarele. E Timp. Ma asez comod, cu coatele pe pervaz; afara din noi, lumea ne priveste hulind. El isi atarna picioarele si varfurile degetelor abia ii ajung la podea. Lumea il priveste si pe el si, mintindu-ne, imi ating coatele sprijinite comod pe pervazul orizontului. Retrag scrasnind cotul drept, ma doare atingerea electrizanta a multimii. El se uita la mine: ochii-i inlacrimati de copil ma mangaie. Se apleaca sa se incalte - tocmai i-a cazut o sanda si cineva din afara din noi se repezise sa il ajute. Nu am inteles de ce timpul trebuie sa umble totdeauna in sandale. Prin parul meu, prins in codite, isi trece mana de adolescent, firava. Eu nu pot fi ca el, am crescut, dar tot copil ma crede... Iar isi atarna picioarele - stiu, merge putin stramb si introvertit, dar e al meu, singurul al meu. Multimea vine spre noi, el o aude si vrea sa plecam. Dar unde, aici stam pe scaun, comod, el cu picioarele atarnate, incaltat in sandale si eu sprijinita de pervazul vremilor. Rasaritul vine spre noi, e cazul sa ne adunam pe un singur scaun, altfel nu e loc. Uite-l, a venit, se aseaza pe pervaz, cu picioarele atarnate spre multime; timpul se rasuceste si salutam dand din cap. Stiu ca este gelos, ca ar vrea el sa stea langa mine, dar cum as putea sa stau pe acelasi scaun cu timpul meu? Lipim scaunele, rasaritul va sta intre noi. Ne asezam toti trei, comod, urcati cu genunchii pe scaune si coatele sprijinite de pervaz, privind lumea. Rasaritul e multumit acum, poate contempla o buna parte din ceilalti si ne-a cuprins pe amandoi cu bratele, apropiindu-ne obrajii. Stau cu obrazul lipit de obrazul timpului meu si cu coatele sprijinite de pervazul orizontului. Cineva din multime intinde o esarfa. Cuprind culoarea. Timpul ma mangaie, el nu stie sa spuna nici buna ziua, nici la revedere. Noaptea il iau cu mine in cutia cu creioanele colorate, ziua i le dau sa se joace cu ele. Acum asteptam amandoi sa devenim rasarit, maine vom fi amurg si margine de petala. Ne-am asezat din nou, frumos, pe scaune; rasaritul a plecat. Multimea nu se mai vede, doar cativa ramasi in urma - ca si noi - strajuiesc intoarcerea. El isi atarna, la fel, sandalele in talpile goale; cei cativa vin spre noi si pleaca indarat, apoi se intorc si iar se duc si noi crestem. Imi intinde un pieptene - de fiecare data il uit acasa si el stie asta - si ma amuza gesturile lui cuprinzandu-mi coditele cu mainele; ma piaptana, ii dau voie, nu sunt superstitioasa; cei cativa din afara huiduiesc; stiu, e interzis, dar tandretea lui e tanara. Scoate din buzunar o agrafa si imi prinde parul cu ea. Ma uit in oglinda timpului si nu ma vad. Nu sunt timp. Cineva, din multime, imi intinde un ciob in care sa ma pot privi omeneste: in mana mea, spectrul din cutia de pe podea. Ma privesc in cutie, sunt agrafa timpului si imi inconjur crestetul cu mainile. Pe pervaz, coatele noastre se ating, ii sarut podul palmei. Suntem maturi, imi zice sa las copilariile. Ma indragostesc tardiv de timp. Multimea se apropie din nou. Acum ne intelegem bine, echilibrati, de o parte si de alta a axei. Il privesc in ochi: la fel, tandru, imi mangaie parul, desprinzandu-mi agrafa si asezandu-si obrazul pe crestetul meu. Ii simt respiratia regulata, emotiile sunt de prisos, ne stim de atata vreme si ne acceptam toate defectele. El tot in sandale, cu picioarele sprijinite de podeaua de lemn. E timpul meu, e realist, matur si adaptat perfect lumilor. Il rog sa schimbe sandalele, de-acum nu ni se va mai permite sa fim copii. El e sincer cu mine, i-am redat secundele, acum il tin de mana. Nu vrea decat sa il las sa ramana incaltat in sandale. Ma intorc cu spatele la multime, ma descalt si imi pun sandalele timpului. Nu se supara, doar n-o sa se supere pentru orice copilarie de-a mea. Multimea ne confunda. In multimea hulind, ma ia in brate. Pe scaunele de dincolo de linia orizontului, ne simtim iar copiii in sandale. Pana cand, intr-un ultim maine, rasaritul ne va ocupa de tot locurile. Si atunci vom pleca. Fiecare in treaba lui.