(Când te-ai trezit pentru două zile, ai cerut să ți se aducă albumele)

Când te-ai trezit pentru două zile, ai cerut să ți se aducă albumele. Credeai că te poți recupera pe bucățele, din toate pozele acelea cu margini franjurate de prea multe ruperi și relipiri. Pagină fină, albă, aracet, pagină gălbuie, hârtie manuală, colțare, pagină neagră, carton, și iarăși albă, de parcă toată viața ai fi încercat să reordonezi totul, schimbând mereu cronologia, poate-poate vei găsi unitatea pierdută. Le-ai cerut și nu ți le-a adus nimeni. Poate pentru simplul fapt că existase un timp al focului de care memoriei tale îi era în continuare prea silă. Apoi te-ai întors, inert, în penumbră. Trecuse viața. O bucată solidificată de prăjitură, fărâmicioasă pe alocuri, începută cu urmele de dinți lăsate de adolescentul de hârtie, trezit din letargie într-o zi caniculară de august și ridicat pe brațe de un Dragu cu tâmplele albite și pungi albăstrii sub ochi. Atunci ai revenit în camera cu pereți jupuiți, zugrăvită proaspăt. Fotografiile tale nu mai erau. Interzise de medici, luaseră demult drumul spre centrul de colectare a materialelor refolosibile. Din fereastră se îndreptau spre tine amenințătoare brațele unor coșuri din cărămidă roșie, înțepând burta cerului până îi dădea sângele. Singura vedere. Singura impresie de libertate. Erau zile lungi și incoerente. Micul dejun la pat, atât de gustos, îți păta doar cearceaful, înainte să fi atins buzele. Refuzai. Era ultimul tău drept. Să refuzi. Atunci s-au gândit că ți-ar prinde bine o călătorie. În străinătate. Împreună cu ei, așa ca pe vremuri. Vremuri despre care credeau că îți amintești cu plăcere, dar pe care le-ai fi dorit depozitate sigur sub amnezie. Și într-o dimineață răcoroasă de septembrie ați luat un tren - nimeni nu știe de ce tocmai - spre Polonia. ___ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.