Noi, acarienii și restul lumii

Stătea întinsă pe patul cu așternut din flori de cireș. Le pictase în sidefiu, cu o pensulă subțire, întinsese cearceafurile pe două sârme, le prinsese cu cleștii de argint din zodia apei și le uscase în miezul de nucă al zilelor. Până acum, se gândi ea, nu era nimic nou: culorile, așternutul, planul său orizontal, în echilibru stabil. Nu bătea vânt, nu bătea briză, nu bătea nici soarele în fereastră, nici vreun vecin la ușă, și nici covoarele nu le mai bătea nimeni aici. Își luase și ea aspirator, însă aflase că acarienii rămân pentru totdeauna între porii covoarelor din camere și ai mochetei din hol.
Își imagina cum sub tălpile ei viețuia o întreagă lume și cum pașii ei, apăsați sau săltați, ar fi putut să le distrugă o casă sau un bloc, o biserică poate, un dumnezeu, o cruce din lemn sau chiar întregul World Trade Center acarian. Își puse capul pe pernă, aproape că ațipise, însă își aminti că și în patul ei sunt acarieni, alții, prieteni sau inamici ai celor de pe covor, un fel de aliens tereștri, și-i închipuia verzi și cu antene răsucite, dar îi văzuse odată în niște poze sepia la Muzeul de Istorie Naturală și crezuse că sunt vreo specie pe cale de dispariție, un fel de dinozauri ai carpetelor cu Răpirile din Serai, însă un ghid blond îi explică, nu, my deer, acarienii se pot vedea doar cu microscopul și doar zâmbind și măsurându-i cu priviri albastre de sub ochelari de plexiglas.

Vrei să facem un plan? Auzi o voce, probabil vocea ei interioară, pentru că totul fusese dezactivat chiar imediat după instalare, și voicemail, și buzz, și scârțâitul ușii de la intrare sau de la ieșire. Își lăsase doar vocea interioară, să aibă cu cine discuta în lungile nopți dintre echinocții și solstiții. Să aibă cine să îi răspundă la întrebări, să o întrebe cineva ce mai face, cum îi mai merge, dacă și-a potrivit ceasul după orologiul lui Bill Gates, timp la purtător.
Vrei să facem un plan?
Un plan?
O planificare!
Vrei să cucerim lumea?
Da!
În ce sens să cucerim lumea?
În sens trigonometric!

Se gândi că fusese un răspuns răutacios. Ei, bine, nu! Fusese un răspuns cu premeditare. Își imagina cum e să pornești prin lume, unul în sensul acelor de ceasornic, celălalt în sens trigonometric, cam ca în viața aceea prinsă de toate zilele. Îl mai întâlnești vreodată pe celălalt, yes / no? Vocea interioară dădea mereu eroare fatala la întrebarea asta...
Sau exponențial?

Doamne, ce era să spună! Se abținu la timp, adică exact când ceasul lui Bill bătu de fix. Considerară apoi că timpul se scurge de la răsărit la apus. Exact ca și soarele, așa cum își imagina când era copil, că soarele e o minge portocalie care se tocește pe o parte, de la răsărit la apus, iar linia orizontului e un ax în jurul căruia soarele se rotește, pentru că, atunci când e noapte la noi, el să își tocească hemisfera cealaltă la ceilalți. Astfel, soarele rămânea mereu rotund, mereu de o culoare uniformă, nu ca pardesiul ei care se decolora când se tocea la mâneci de prea mult stat cu coatele sprijinite de pervazul lumii.



Avem nevoie de un sistem de referință. Uite! Alegem castelul din fața casei tale!
Știa de sisteme de referință încă de la șapte ani când mama, după ce tăiase cordonul ombilical și firul de argint cu care legase muladharele, îi explicase cum să deseneze casa, copacul și grădina bunicilor de diferite dimensiuni, în funcție de cât de departe sunt de sistemul ei de referință, însă ea desena mereu pe bunică-sa cu mult mai mare, până la cer, pentru că îi dădea pâine cu unt și cu dulceață de cireșe amare. Hă hă hă! ce o desenezi pe bunică-ta așa mare?, întrebau ceilalți râzând, ea nu le răspundea, știa că într-o bună zi bunica va ajunge să atingă cerul cu degetele, cu degetele ei subțiri și albe, pe care rămăsese, în după-amiaza aceea de februarie, dintr-un alt an, cu mult mai târziu pentru a mai putea face ceva, o dâră ciclamen, ca urma unui bisturiu după o operație nereușită pe cordul închis pentru totdeauna.

Sincer, și te rog să mă ierți, nu înțeleg nimic!

*

Dimineața trecea liniștit pe străzi, printre copacii cu frunze încă mici, apoi pe lângă o clădire înaltă pe care scria mare, alb pe negru, cu literele aranjate vertical: PLEXIGLAS, atingând la un capăt cerul, la celălalt, pământul. La 911 nu mai răspundea nimeni. Se dărâmaseră toate WTC. Strânse și ea repede ultimele covorașe rămase nescuturate, ultimii acarieni visători albaștri, își luă rucsacul și îndesă în buzunar, în timp ce închidea vocea interioară între ramele ferestrelor virtuale, resturile unei lumi neformate încă.

*

Și cum ai vrea sa fie planul nostru? Orizontal, înclinat, stabil, instabil, indiferent?...