Felix catus

un poem care contine un instinct artistic exceptional(cat-woman?!),o inteligenta surâzatoare,adevarate interogatii ,o pofta de a schimba lumea imperfecta,un poem total în care ne simtim transportati departe de aceste melancolii-nostalgii à fleur de peau!
am cazut\"în plasa\" si am bani \"verzi\" prin buzunare(pretul fericirii idealizate)

Salutare!...Accentul cade pe ars-vivendi.
întregul pentru parte/ partea pentru întreg - reiese de aici o singurătate la plural, subiectul acuză o strivire prin participarea la un real halucinant.
Mi-a plăcut poziționarea de la final - \"nu, nu sunt o feministă\",
ceea ce îndrituie lucrurile spre un făgaș normal, anume viața ar trebui trăită exact așa cum a lăsat-o...\"Ãl de Sus\".

asocierea asta cu pisicile mi se pare cam alintacioasa. nu esti feminista dar esti pe aproape. usor dulceag izul care mi-l lasa la final, insa mi-a placut fragmentul cu oamenii care fac experimenete pe animale plus cele 23 de sunete plus astea pe care le si redau ca-s faine.

lumea asta e o plasă mare,
e plasa aceea în care își prindea bunică-mea părul cu bigudiuri
e plasa de la ciorapii lui lory
e sacoșa maro în care maică-mea cară zilnic pâinea și cărțile

Angela, ai intuit bine, este vorba despre acel preț al fericirii care nu poate fi atinsă, dar pe care o cărăm cu noi în buzunarele copilăriei. Și nu numai. Mulțumesc pentru aprecieri!

Liviu, te invit să asculți piesa pe care o aveam în urechi atunci când am scris textul. Să vezi și tu câtă dreptate ai. :)
http://www.trilulilu.ro/almapoesis/72d8cab8fea321

Leonard, așa sunt eu, alintăcioasă și pisicoasă :)). Știi ce rezultă de aici? Că nu mă cunoști deloc. Ceea ce e un lucru bun. Și nici de ce am scris despre Ciorapii mei negri de plasă, nu ai mei, ai lui Lory. Nu cădea în greșeala de a considera poezia ca un text autobiografic.

Vă mulțumesc pentru comentarii!

din contra, izul asta de alintatura da savoare poemului. ca pana la urma, vorba proverbului: daca-i cal sa traga, daca-i popa sa ceteasca, daca-i femeie sa se pisiceasca. :-)
doar cu rembrandt nu sunt eu de acord. desi poate as sta in cumpana.

At

dimineata te-am citit o singura data, pentru ca \"m-a luat valul\", asa incat...
iar acum citesc-recitesc si imi vine greu sa spun ceva (cu toate ca as avea si obiectii, si prilej de polemica, si laude). am incercat sa ascult si melodia, dar nu am prea avut rabdare.
esti sincera si asta mentine atentia cititorului. chiar daca pretinzi ca subiectul nu e unul autobiografic... sper ca m-am incadrat in acele 23 sunete si nu te-am scos din sarite :)

Silvia, vroiam să spun că poezia nu trebuie să fie în totalitate autobiografică, ci, pornind de la o experiență de viață, scriitorul imaginează mai departe. Nu cred că putem fi Dumnezeii poeziei, să inventăm ceva ce nu s-a mai văzut sau auzit. :)

Andrei, e o întrebare clasică în testele psihologice: Ce salvezi din incendiu: o pisică sau un tablou de Rembrandt? Evident că o pisică. Există o ordine a lucrurilor pe lumea asta: oamenii, animalele, plantele. Desigur, pentru cei care respectă viața. Eu nu am ezitat niciodată, nici la 15 ani, când am făcut testul acela. Doar dacă apoi vinzi tabloul și, cu banii câștigați, salvezi toate pisicile din lume...

Am uitat să precizez că titlul vine de la denumirea în latinește a speciei feline - Felis catus. Desigur că \"felix\" am crezut eu că o sa fie o alegere \"fericită\". Văd că nu a fost, așa că o rog pe Ioana Geacar să intervină și pe textul meu, poate, poate... :))

Pisicile sînt animaleoportuniste și trădătoare,nu știu dacă ea te-ar salva vreodată. Mă mai întreb, dacă în testulcu incendiul ar fi fost vorba de șobolan și tablou, cum s-ar fi răspuns...
Gata, am terminat cu introducerea, acum pot spune că mi-a plăcut poemul pentru discursul simplu și sincer (calitate evidențiată și de alt comentator). Și pentru că ai amintit de ciorapii de plasă loryeni. Și pentru că este un poem de atitudine în care sînt convins cănu te pisicești deloc.

Alina,
am citit cu placere. am vazut si comentariile [prietenilor nostrii. interesant, atmosfera, desfasurare, simbol.

n.b.pun mâna să scriu, mai schimb o vorbă cu unul cu altul,
oamenii mei de zi cu zi
sunt câțiva oameni care îmi vin zilnic / fara oamaneni
eu nu mă duc la nimeni, nu mă duc om la nimeni
și nici femeie
eu mă duc la mâțe, le întreb una alta, le strig pe nume,
le mai spun despre mine, stăm așa, într-o lume cu lună sau nu, cu ploaie sau nu
oamenii mă scot din sărite, vorbesc întruna
pisicile au doar 23 de sunete, lumea lângă ele e simplă
în câteva haiku-uri li s-ar termina cuvintele /fara ultimele versuri , sunt prea explicite..
noi complicăm lumea cu scrisul
cu vorbitul, lumea iubitului meu e o grădină cu 23 de sunete

cu prietenie,

Liviu știe că nu mă pisicesc eu în nicio realitate, deși lucrurile ar sta mult mai simplu dacă aș utiliza miaul nostru de toate zilele. Mulțumesc!

Petruț, mulțumesc pentru gânduri și aprecieri!

Nu detectez vreun mesaj poetic, dar ideea de a scrie din perspectiva unui șobolan e foarte interesantă din perspectivă psihologică. Un eu poetic sublimat în autodepreciere.

Să joci un șobolan care se miră de experimentele oamenilor...foarte haios.
Ai mici nuclee poetice care ar putea fi frumos dezvoltate în mai multe poeme (mai scurte).

hai, fato, sa ne lasam de poezie, nu ne pricepem, mai bine învățăm limba oamenilor, ne maritam maine, turnam fo 2-3 copii, ne cumparam carti de bucate, ne ingrasam, ne luam amanti, ne inscriem intr-un club de tabinet, din astea.


ce zici.

nu mai scrie cu drq ca nu e stilul tau. deci pe bune daca nu imi iau ciorapi cu plasa numai ca sa scoti versul ala!!

Nu-s deloc sictirită, așa sunt eu, o maica Tereza & taica Lazăr ai Iașilor :)).
Ai dreptate, nu e deloc poetic. Dar ce e poetic? Definește a fi și a nu fi poetic. Că nu sunt epitete, comparații, metafore și personificări? Cândva, versul alb era huiduit.

Dana, evident că o să scot versul ăla în volum, că doară n-o s-o bag pe Lory în geniala mea carte. Cu restul, sunt de acord, hai.