Mediu
Cu Filip nu povesteam prea mult. Credeam că Filip e mai mare decât mine, așa la vreo 40 și ceva de ani. Nici acum nu povestim, pentru că avem amândoi impresia că ne știm dintotdeauna și dintotdeauna ne-am spus totul. Pe Filip îl cheamă de fapt Daniel, dar nu-i place, iar mie îmi place Filip.
Azi l-am citit pe Dan Tristian în paginile Symposion-ului, suplimentul de cultură al cotidianului ieșean24:ORE. Am avut emoții, ca și pentru Veve și Aleks.
Vă mulțumim din suflet, domnule Mihai Leoveanu!
Dan Tristian - în Durerea de apoi, Singurătate în doi, În prag de verde, Moartea unui curcubeu, Așteptând, După ploaie, Simbriile sufletului, Mângâierea unei șoapte, Căderea în sus, Azi, Citind Braille, Și, Eu ... poezii din viitorul volum de versuri, Duminica sinelui.
Îm permit să citez din \"Mărturisirea\" lui Filip, apărută, de asemenea, \'pe hârtie\' :).
\"Părinții mei... și ei copii de țărani însă oameni de cultură, parol! Tata, o viață de om, a cultivat nonsensul într-o blestemată mină grizutoasă făcând jaloane printre explozii. Pesemne că l-a ajutat Dumnezeu și întunericul nu i-a zâmbit și altfel, lăsându-l în continuare să-și adâncească nedumeririle în întunericul subteran și, poate, ca un fatum cinic, iluzia l-a făcut să creadă că aceste adânciri înseamnă profunzime. Mama, așijderi, cultivatoare, cu deosebirea că mimând modestia, în răsadurile ei și-a pus mai mult sentiment și abia câteva gânduri stinghere pentru înțelegerea tatălui. Astfel, cred că, din întâmplarea celor două puncte – tata, mama – am apărut noi, patru frați, ca o nucă pe care destinul se mai încumetă din când în când să o izbească de peretele împlinirii... Frații mei, găsind în continuitatea acestor deprinderi o înlănțuire genetică, o datorie, au absolvit o facultate de științe economice să contabilizeze mai târziu nu știu ce coeficienți arbitrari ai ființei. Eu… cu chiu cu vai, târâș-grăpiș abia am reușit să termin un liceu de informatică, liceu în care mi-a plăcut o singură materie, colega mea de bancă. Era mai mult spirit, jucăuș, rubicond în obrajii intenției, decât materie. Poate tot în acea perioadă începusem să calc decis pe treptele sentimentului. Crezând că femeia este un poem perfect îngânat de harpele universului iar bărbatul, firesc, este creatorul ei. Glumeam! Bărbatul e doar un vers rătăcit în pieptul, în șoaptele poemului zvârcolind mirabil armonia. Fiecare, în parte, un semn de interogație; în neînțelese întâlniri, oglindindu-se în ochii așteptării și formând conturul unei inimi. Hm! Un semn de-ntrebare uitându-se în oglindă să fie inima!?… Viața?! Încă nu am aflat ce este dar o simt ca pe un mister ce-mi învăluie atent orice fibră a pâlpâirii mele, pasul devenindu-mi ritual. Văd în existența fiecăruia un acord în cântecul universului stingându-ne pe rând, odată ce sensul în cântec a fost săvârșit. Cred că omul e specia pe cale de dispariție simțind cântecul universului din ce în ce mai apropiat de o șoaptă, de un ecou stins… Deși nu mai cred în puterea cuvântului, în forța lui tămăduitoare, în harul de a cauteriza suferințele neîmplinirii, ca o rană deschisă l-am folosit imprudent scriindu-mi și eu scrisorile către un destinatar închipuit printre semeni. Liric sau mai puțin liric rămân dator unor rostiri...
Prieteni?! Nu am. Odată ce m-am dăruit lor la ce bun să-i mai posed și eu!...
În prezent, în a 9243-a zi a vieții mele, rătăcesc prin Cetatea Băniei suportându-mă un poem în numele unei mistuitoare iubiri...
Mda! Trebuie să închei.
Uitasem.
Sunt ocupat! Mai am niște viață de trăit...
10.03.2003\"
Felicitări, Filip!
Cu dragoste,
Alma
Azi l-am citit pe Dan Tristian în paginile Symposion-ului, suplimentul de cultură al cotidianului ieșean24:ORE. Am avut emoții, ca și pentru Veve și Aleks.
Vă mulțumim din suflet, domnule Mihai Leoveanu!
Dan Tristian - în Durerea de apoi, Singurătate în doi, În prag de verde, Moartea unui curcubeu, Așteptând, După ploaie, Simbriile sufletului, Mângâierea unei șoapte, Căderea în sus, Azi, Citind Braille, Și, Eu ... poezii din viitorul volum de versuri, Duminica sinelui.
Îm permit să citez din \"Mărturisirea\" lui Filip, apărută, de asemenea, \'pe hârtie\' :).
\"Părinții mei... și ei copii de țărani însă oameni de cultură, parol! Tata, o viață de om, a cultivat nonsensul într-o blestemată mină grizutoasă făcând jaloane printre explozii. Pesemne că l-a ajutat Dumnezeu și întunericul nu i-a zâmbit și altfel, lăsându-l în continuare să-și adâncească nedumeririle în întunericul subteran și, poate, ca un fatum cinic, iluzia l-a făcut să creadă că aceste adânciri înseamnă profunzime. Mama, așijderi, cultivatoare, cu deosebirea că mimând modestia, în răsadurile ei și-a pus mai mult sentiment și abia câteva gânduri stinghere pentru înțelegerea tatălui. Astfel, cred că, din întâmplarea celor două puncte – tata, mama – am apărut noi, patru frați, ca o nucă pe care destinul se mai încumetă din când în când să o izbească de peretele împlinirii... Frații mei, găsind în continuitatea acestor deprinderi o înlănțuire genetică, o datorie, au absolvit o facultate de științe economice să contabilizeze mai târziu nu știu ce coeficienți arbitrari ai ființei. Eu… cu chiu cu vai, târâș-grăpiș abia am reușit să termin un liceu de informatică, liceu în care mi-a plăcut o singură materie, colega mea de bancă. Era mai mult spirit, jucăuș, rubicond în obrajii intenției, decât materie. Poate tot în acea perioadă începusem să calc decis pe treptele sentimentului. Crezând că femeia este un poem perfect îngânat de harpele universului iar bărbatul, firesc, este creatorul ei. Glumeam! Bărbatul e doar un vers rătăcit în pieptul, în șoaptele poemului zvârcolind mirabil armonia. Fiecare, în parte, un semn de interogație; în neînțelese întâlniri, oglindindu-se în ochii așteptării și formând conturul unei inimi. Hm! Un semn de-ntrebare uitându-se în oglindă să fie inima!?… Viața?! Încă nu am aflat ce este dar o simt ca pe un mister ce-mi învăluie atent orice fibră a pâlpâirii mele, pasul devenindu-mi ritual. Văd în existența fiecăruia un acord în cântecul universului stingându-ne pe rând, odată ce sensul în cântec a fost săvârșit. Cred că omul e specia pe cale de dispariție simțind cântecul universului din ce în ce mai apropiat de o șoaptă, de un ecou stins… Deși nu mai cred în puterea cuvântului, în forța lui tămăduitoare, în harul de a cauteriza suferințele neîmplinirii, ca o rană deschisă l-am folosit imprudent scriindu-mi și eu scrisorile către un destinatar închipuit printre semeni. Liric sau mai puțin liric rămân dator unor rostiri...
Prieteni?! Nu am. Odată ce m-am dăruit lor la ce bun să-i mai posed și eu!...
În prezent, în a 9243-a zi a vieții mele, rătăcesc prin Cetatea Băniei suportându-mă un poem în numele unei mistuitoare iubiri...
Mda! Trebuie să închei.
Uitasem.
Sunt ocupat! Mai am niște viață de trăit...
10.03.2003\"
Felicitări, Filip!
Cu dragoste,
Alma
0104685
0
Felicitări, Alma!
Felicitări, Filip!