Pleoapele se-ncolăcesc miloase
Pe ochii fericiți că au fost dați uitării…
Pentru incă o noapte.
Și respirația se încăpățânează
Să câștige dreptul de a se mai osteni o dată.
Repetată, sacadată,
Nu dau doi bani
Pe mine
Pe tine
Pe noi
Nu- i am.
Toată- mi averea sunt eu.
Îți pot da buzele mele
Schimonosite într- un zâmbet
Care se vrea senzual.
Mărturisesc:
Ce ar fi fost Nichita fără “ cuvânt” ? Încă o lacrimă solidă pe obrazul dulce și veșted al lumii, încă un strop de viața ce se scaldă în coloana sfântă a păcatelor și în fericirea
Cu o pagină nescrisă, cu o așteptare nesfârșită și cu o amintire viața ar fi completă. Libertatea dezamăgirii nu reușește să spulbere iluzia pietrificată și ochiul meu, închis de
Nu pot să visez că sunt prea lucid; nu pot să dorm că sunt prea visător; nu pot să gândesc că sunt prea adormit.
Gândul îmi fuge din amintire în amintire. Nimic nu-l atinge. Sunt
Dacă aș vrea ca tu să mă atingi aș fi imposibilul; dacă aș vrea ca mereu ochii mei unși cu lacrimi uscate să îngenuncheze primii în fața eșecului aș fi posibilul; dacă aș vrea să fiu aș
Îmi cert sufletul; il cert că visează; visurile dor. Lumânarea care imi frige inima e iluzia. Dar ceara se topește si acolo unde odată pâlpâia o lumina, e întuneric. Doare. Oftez. Condamnată
