Galben

Cu o pagină nescrisă, cu o așteptare nesfârșită și cu o amintire viața ar fi completă. Libertatea dezamăgirii nu reușește să spulbere iluzia pietrificată și ochiul meu, închis de când mă știu, de când mă știam sau de când alții mă știu, închis rămâne. Într-o grotă a uitării, ochiul, hoț de întuneric, nu cutează să topească o bucată de lumină în care să se înece. Nu văd, dar aud. Și am auzit că lumea e galbenă. Dimineața, cu roua care șterge schița timidă a unei zile cu clipe adevărate, e galbenă, căci lumina a găsit-o. Și lumina e galbenă și interzisă mie așa cum uitarea e interzisă morții. Mă târăsc din zi în noapte. Ca să mă conving că si noaptea e galbenă. Pipăi luna și mă frige. Da! E galbenă. Iubire, am auzit că ție îți plac trandafirii… Ce e un trandafir? Câteva petale înnodate: ei, sentimentul, clipa, nebunia susținute de aceeasi mărginire dătătoare de viață. Ce e un trandafir galben? Puține petale: acum sunt el și ea, gelozia, clipa devenită timp, haosul lucidității. Epuizată de secunda creației, speranța, mușcând din timp, a îmbătrânit și a murit în drum spre sufletul meu. Viața și piciorul mi s-au împotmolit: viața în viață și piciorul în lutul galben, materialul zămislirii. Deci omul e galben. Dacă timpul, omul sunt galbeni atunci nu este totul galben? Azi lumea e galbenă. Dar mâine? Dacă vreau ca mâine lumea să nu mai fie galbenă?