Alexandru Dan-Alexandru

un hoit palindromal tăiat spre infinit ș-un suflet desprins de pe marginea zemoasă a vidului nestins de vreun fir de foc mai zgomotos, se zbat ca-ntr-o lumină când încă-ți mai zăresc

mereu în ochii tăi versuri despre cum am învățat eu să nu scriu poezie nici un fel de menstruație în mine poezia este nesfârșit femeie alege-mi: am intrat în zece luni ale poetului cu

pasăre și cer valuri de nori cu aripi jos în fântână

S-au întâlnit odată în piață orbul și nevăzătorul. Orbul i-a strâns nevăzătorește mâna nevăzătorului. Nevăzătorul i-a strâns orbește mâna orbului. - Ce goliciune s-a golit? întrebă orbul. - Aia

5:45 și neclintire rădăcinile cărții de informatică printre coperțile dimineții golașe parcă mă afund în tăcere scaunul meu negru nici nu mai știu dacă lumea se începe de la est sau de la vest în

Beethoven nu a fost un dobitoc. Într-o viață anterioară am fost speranță Și abia îmi făcusem o prietenă: bucuria, Care mi-a zis ca nu s-a născut odată cu omul sau viața, Ci odată cu

îmi place să te vad dansând în picioarele goale iubito pe primăverii să-ți pot servi elipsa de care mi-ai prins reîncarnarea voi curăța de cuie strada iubito și de soare și de ploaie doar tu și

azi noapte am avut o mie de ani iar casele pe case crescuseră șesuri cărări printre oglinzi nicăieri nu puteam vedea decât propriul meu al naturii al stângăciei apei de munte sau al limpezimii sau

n-am învățat mersul ca timpul îl exersez pe bordura de pe primăverii autobuzele nemțești m ă dezechilibrează mă trezesc uneori în munch en știn că un e poezie, dar uegrnl pe alb e mai pnțiu

Iubita mea tu care înveți dimineața să răsară arată-i să se strecoare pe sub glezna-mi până la tine să mă sărute cu buzele tale pe sub vis și să mă ia în palmele tale Iubita mea tu care

să scriu mai repede o poezie despre berea budweiser până nu apare în romania iar noi de fapt nu suntem zei doar fiindcă nu suntem morți inaintea nașterii noastre (nașterea mea e o ființă care se

dacă oamenii nu ar avea decât un singur cap un singur ochi o singură ureche un singur nas cu o singură nară un singur gât un singur trunchi o singură mână un singur picior un singur plămân o

am primit în gazdă în suflet un beduin albastru, fără mustață, pantaloni sau laptop e prietenul meu cel mai nou și bun. un yucca, copăcel cu zâmbet de ceas fără secunde l-am numit

iubita mea are ochi și sprâncene și o aură în mijlocul fiecărei gene pentru mai buna hidratare a închiderii pleoapelor mele iubita mea are tălpi și degete nici nu atinge pământul când duce cu

d-o draga mea tu și eu am trecut veacurile iar ceasurile ce pr obau fuga de măsurat oameni n-au sfârșit decât în măsurat destine ca păsă rile fericirii ce învață să nu zboare nimic din ce nu e orb

m-am obișnuit să dau undo după fiecare toamnă nereușită ca de după un geam ce ascunde câteva clipe îngenuncheate în fața trăitorului lor m-am obișnuit să dau undo când stingher un ceas

diminețile au adormit de când ne-am desparțit buzele soarele răsare pentru lumină și apune d oar întunericului noaptea s-a stins de când din lipită pieptului meu ai devenit atât de depa rte lumina

dimineața se veștejește auriu sub tălpile mele plumbuite de răsuflarea grea a poeziei peste umărul meu drept. în buzunarul de la piept: margine de tăciune aprins poate de vreo stea rătăcită

dar mi-e dor câteodată sa-ți scriu scumpo despre regina nopții despre cum am găsit o unitate de măsură pentru infinit îți voi mărturisi cândva că ea este diana iar tu-mi vei răspunde infiniturile

și sigur că dacă ar fi noapte între fiecare două (2) ore am avea mâini și picioare și alergatul nostru printre să număr în părul tău cadența clipelor nescurse de dupa cojocul meu ascunderile acestea