Alexandru Dan-Alexandru

astăzi am mai văzut un picior atârnat de un cerșetor aș fi strâns pumnul, aș fi strâns pumnul tare și in el tot universul, tot universul!!! aș fi lovit cu putere pământul să ajungă pumnul meu

ce bine că soarele nu mă doare altfel lumina s-ar fi dezgolit de umbră nu că mi-ar fi păsat într-un fel sau altul mozart tot mare ar fi fost și fără piele dar e un sentiment atăt de vag de

înghite-mă în culoarea ta nenăscută entități transparente se înghesuie mereu în argintul meu ca după un război civil în propriile artere negreșite, lovite de hematiile mele metalizate veiozele

stau și-mi miros nesătul palma dreaptă aș înfășura-o într-un colț de duminică și aș ascunde-o adânc în pieptul meu în cea mai istovită hematie stau și-mi miros nesătul palma dreaptă i-aș face

Barlad,11.11.2004 univers, candva mi-e dor de tine, mi-e dor de tine pana dincolo de univers, dar mi-e si mai dor de ceea ce sunt, de ceea ce am fost cu o clipa in urma, de

ar trebui să mă apuc de scris un fel de poezie cu mâini picioare capete sparte copii nenăscuți își tremură umanul sub două rânduri de piele sau mai bine zis râurile încep să-și refuze sensul nu

doamna învățătoare când ați învelit în prosop de uscat răni cuțitul care mi-am scrijelit timpul palma dinspre suflet gândul foc albastru merge mortul printre pene forfote de rouă simple nici

castele de roșu agățate de inimi înghit carul mare când sorb din ochii tăi înaltul luminii scările la cer urcă sau coboară? în locul unde umbrele au buza roșie soarele rătăcește cărări

marea începu să se scurgă din el cu liniște neîncepândă\'ncepu să nască în somn mări insonore albastre insonor de lichide unde nu era interior se umplu de liniște unde nu era înăuntru se

mă numesc marin sorescu am 16 ani și deocamdată nu am reușit să ies din pielea acestui ticălos singura cheie o păstrezi doar tu în spatele ochilor mei în șoldurile tale stau la masă cu matematica lui

a dracului poezia asta făcută doar pentru a fi scrisă sar găurile în mine încât cadavrele lui bacovia care ar zbura la explozia mea s-ar târî ca după mântuire în poemul ăsta fără descompunere și

mă dezlipesc litere mari la urechea ta între sus și jos trandafir o formă acustic-nonverbală a existenței între mi-e cancer și îmi place mi-ești cancer și mă-nvii mă descompunem în mii de frunze

de ce plângi strâmb iar, doamne? de când nu m-am mai rugat la tine nu am mai avut tbc-ul liric, poezia, nici țânțari. da, ți-am rămas dator cu o rugăciune de mulțumire de când ai explodat

Mă pierd printre Eminescu Ca-ntr-un labirint pustiu. Ceasul s-a oprit, dar eu Nu mai vreau pământ să fiu. Nu mai știu că lumea toată Este vânt ce se oprește, Și jonglez cu clipa moartă Ca o

mi-am dat seama că eu nu sunt poet poeții mei mai mult chiar nu am nici măcar cârtițe de poet poeții mei dar voi sunteți mai săraci cu o alexandră poeții mei tu labișule, convertești diametrul