și eu ce mă fac fără de suflet?

Se trecuse de ceva dimineață, gata să treacă și ziua, buzunarele-mi erau goale, din suflete sparsesem 85,7 seminte de bostan, când colo, uite din coji ce fermecatoare păsări păunii înzestrați cu un curcubeu pus la rând când arată din aripi a semn, zborul se lasă pe partea cu oasele sferă și arcă. Cenușa ce trece atha-noric culeasă pe buze din cală cu tălpile sale strânge corabia, ce oase de balenă, hei iona, potopul e numai o cușcă-nvârtită e noe e neo, ia restul, sferele calde rămân de la 6, ghișeul se-nchide cand 24 ori 2 plus unu - „rien ne va plus”.
Pe catifeaua verde, șosetele roșu cu negru trosneau a dumnezeire și har, hei suflete, suflete, pas.
J
Poem bun, de pus la rană și—n ramă, cel mai bun din ce am reușit să citesc astăzi. Insolitul expresiei, imaginea cu tăiș greu metaforic din primele două versuri, îndrăzneala suplă a îngerului cu aripi de tablă de a încălța „miresmele șosetelelor lui dumnezeu”, în plutire înceată deasupra reziduurilor sufletești. A doua strofă crește din prima, separând cerul în felii inițiatice din noroiul ultimului potop – prelungire a vinovăției universale și din cenușa arderilor interioare, incomplete, cu noduri în repetiții sfâșietoare de identificare, de-un singur ochi închis („noe săracul săracul meu noe”).
Observații:
- aș fi renunțat la unele versuri („am încercat să-l lipesc cu picătura/ dar nu merge, se pare că nu am curățat bine suprafețele de lipit”), care conțin o prea mare doză de inocență mimată în plastic;
- ar trebui schimbat finalul, reduce infinit valoarea celorlalte versuri – stiu, e si in titlu, se leaga si de subtitlu, e chiar ideea poemului, dar e ca un scâncet după cascadă și vifor, transformând stâncile într-un pahar cu lapte.

Poezia nu e pe moarte, dimpotriva. Felicitari, Dan-Alexandru!