Alexandrina Mateescu

Fără să-mi intuiesc chemarea și destinații zilnice de zbor pășesc pe lut asemeni unui oarecare cu titlul consacrat de muritor. Un drum-de-fier îmi ostenește talpa, rugina zilei aripile-mi

Cel mai frumos joc al dimineții sunt razele de lumină care alunecă printre gene și înfășură sufletul în cântul veșnic al începuturilor.

De brumă rece dimineața împietrise, În haină fumurie orașul se trezea Și genele ei văruite-n toamnă Surpau poeme cenușii peste șosea. Metalice ecouri loveau văzduhul, Funebru zorii ridicau

Părea o figură de ceară învăluită în mătase moi, și razele soarelui păreau menite de univers să-i scalde chipul în argint și aur în dimineți… Avea părul de culoarea apusului ce împrăștia

Din orizonturi cenușii coboară Cu valsul frunzelor de ceară, evadate O melodie rece, ce-nfioară Și vântură senzații din antichitate. Metalic sună plopii loviți de amintiri Și verde încă,

Amurg de toamnă, ostenite raze Se risipesc hoinar prin vii bătrâne; O palidă-nserare printre frunze Se-așează trist peste cetatea din ruine. Se șterg nuanțele sub cerul sângeriu, Se-aprind

Hotarul dintre ani subție pânza Pe care zi de zi pictăm vecii: Însă atâta nemurire se întrece Pe șesul roșu, lanuri și prin vii. Măsura timpului omoară armonia Dintre atâtea vise și atâtea

Mă destram în noapte pe nisipul rece, Norii-mi curg pe umeri, valu-n doruri trece. Cioburi de lumină sparg cortina nopții, Cern în mâini văzduhul condamnându-l morții. Þărmul sfarmă valul

Nu te-ai născut din humă, Nu ești desprins de cer, În universul sferic Tu, zbori cu-aripi de fier De ele crâncen se lovesc Lumini de ziuă pală: Se sfarmă-n cioburi adevăruri Ce-n vers își au

Pe valea Botnei nisipoase, Acolo, unde curge-n șes, Pe unde spicul cîntă-n coase Și soarele-i în ritm de vers, Acolo, pe cărări de țară Prin pietre vechi și plopi tăcuți, Prin razele de

Foarfeca, uitată pe masa de lucru aseară cînd terminînd tema pentru acasă la română și somnul nu-mi încîlcea gîndurile seci, din neputința de a mai face altceva începusem a-mi tăia stelele în

cînd ceasul obosit de circulații pe un traseu nestingherit și neschimbat se va opri în miez de contemplații, versuri vor curge fără-alineat săgețile-arămii sub sticla roasă de-or adormi în

se surpă zidiri de lumină sub pleoapa de cenușă gri și geana încet, tremurîndă încearcă în zori a muri... tăcut adie a moarte pupila țintită spre cer și-n ruga-i, atît de aproape simt neantul

Pe cărările-amintirii mă întorc la noi în sat Plopii mă așteaptă triști...sub un cer înnourat, Sună frunza...cimitirul îmi aruncă lungi priviri Nu-i mai înțeleg eu graiul, zorii-n palide

Pe lîngă plopii fără soț îmi trec ființa vie, În nopți tîrzii, pe vîrfuri tremurînde luna trece, Tot gîndul prinde aripi în vers de poezie Cînd le ating frunzișul verde, rece... Sub un același

Mă ascund în amintiri, În tăcere de mormînt Și adun smaraldul mării Pe o frunză lăcrimînd... Din adîncuri fără teamă Pescuiesc nisipul alb Și nu-l cern de fire negre, Negrul lor, este mai

Din humă neagră ne-am născut prin legile cerești, pășind hotarul vieții albi și goi; N-aveam nimic,decît un suflet neformat Și-o cale lungă în suiș spre noi... Făpturi fără de aripi și puteri în

Toate toamnele au fost reci și ude în chindii, Zile scurse fără rost În apusuri aurii... Brumă albă-n dimineți \'N arătură plugul zace, ...fără aripi zboară timpul, Iar pământul veșnic

E vară, vară tîrzie și cerul nu se mai satură de ploi, le aduce dimineața tăcut cînd încă doarme satul Pe la amiază fulgeră puternic și stropii nebuni înneacă cîmpurile, casele,

Tăceri de moarte albă se colindă peste a serii pace și extaz, e vară...în amurguri roșii, și a tăcerii umbră mi-zice să te las... răsuflu fără teamă răcoarea din chindii, aștept să ploaie, să

La capăt frânt de secoli cuvintele sunt mute, până și umbrele din ele pe bani au fost vândute... și umblă desfrânate, lexemele rebele, iar un poet încearcă să pună sens prin ele... ...zadarnic