Alexandra Alb Tătar

Mulțumesc pentru recomandarea poemului, sunt onorată.

Apreciez că mă recitiți, cu atât mai mult cu cât nu sunteți străin războaielor pe diverse fronturi, deși în cazul de față sunteți departe de esență. Desigur, e mai la îndemână, mai facil să filtrăm ceea ce citim strict prin experiența personală sau să ne raportăm la o "dragoste cu năbădăi", în ciuda faptului că textul, construit în jurul impactului traumatic al experiențelor de viață negative, al unui mediu/ sistem nociv și luptei pentru supraviețuire, libertate, asupra vieții personale/sociale/de cuplu, e mai mult decât sugestiv pentru ideea unui război care începuse deja (nu întâmplător accentuam ideea de "inamic comun"). Cât privește gaura "de vierme" luată ad litteram, n-am cum să nu vă aprob - îmi sună respingător, însă ideea de "wormhole" plasat în teatrul de război îmi sună a miracol, a oază de liniște. În legătură cu lupta ciorapilor, remarc că ați răspuns provocării din final și ați ales buzduganele de sarcasm, dar, cunoscându-vă textele, cred că nu v-ați da în lături și de la o "luptă dreaptă".

Nu e puțin a reveni la o poezie de mai multe ori spre a o reciti... nu am subliniat că ce m-a impresionat, dincolo de bogatul conținut filozofic (aș încadra poemul la colecția Texte filozofice), e versul lung în prozodie clasică și faptul că, citind textele albastre (unele cu tentă umoristică, altele cu accente moraliste, dar toate respirând același aer profund), găsesc și atât de mult alb... și mai găsesc un rar soi clasic de nonconformism - o dată că a scrie astăzi și în rimă nu limitează, nici îngrădește, ci îți îmbogățește repertoriul muzicii interioare, iar în al doilea rând, a scrie despre cum să îți păstrezi idealismul într-o lume care (cu al ei pragmatism și materialism) îl taxează, înseamnă a rămâne fidel valorilor tale, în ciuda zbuciumatelor valuri ce s-au lepădat și de albastru...
(modificare - la comentariul anterior, a se citi "antagonism")
Cu speranța de a mai avea prilejul de a lectura albastre texte, vă urez ca același izvor să vă răcorească... aceeași sursă (albă) de inspirație!

Un luminos poem, încriptat în versul scurt (care este, de altfel, o marcă proprie a poetului, deși unele dintre poezii ar beneficia de cursivitatea unui vers mai lung și de neîntreruperea firului logic al frazelor), în care am găsit memorabile aceaste două fragmente, pline de surpriză:
"sufletul
care și-a montat
timpane
pentru a auzi
vibrațiile
sinelui
sonoritățile
emoțiilor
strigătele
eurilor"
și
"...în loc
să ating
perfectibilul
pătrund
într-un labirint imens
pe care nu-l
pot traversa
mă gândesc intens
la o soluție
însă aceasta
nu are aderență
la gândire"
Schemele cognitive se transformă în acest spațiu supravital pe care autorul îl accesează, de aceea "soluțiile nu au aderență la gândire"... chiar dacă instrumentele sunt albe ("profunzimi", "timpane", "adevăr", "pas sideral"), se pare că abordarea unui algoritm ("Sufletul și-a legat timpanele", apoi "mă apropii de perfectibil inserând profunzimi", apoi "simulacrele obstacolelor în număr ce crește progresiv pe care le distrug cu laserul adevărurilor", apoi "îmi folosesc pasul sideral cu care pășesc de la o stea la alta și trec peste genune") se dovedește inadecvată pentru a ajunge la înțelesuri prea înalte pentru acest tip de strategie, astfel că poetul apelează, în momentul în care este răvășit de imprevizibila imagine a imensului labirint, la strategii euristice, abandonându-se ulterior veșniciei clipei și lăsând soluțiile să incubeze... am avut imaginea unui incubator pe care autorul îl descoperă în propriul creier și... mi-a plăcut.

Textul albastru își poartă cursul la confluența dintre modestie, realism și acceptare - "Și-aș zice: insul nu contează, ci adevărul strâns în versuri". Insul contează. E adevărat, pentru cititor, în mai mică măsură - ca personaj, el e doar un pretext; ca autor, el e doar un purtător de adevăr care nu-i aparține (nu cel subiectiv, ce în mod evident... aparține subiectului, ci adevărul albastru, universal, înalt)... autorul prin sine însuși nu e capabil nici de iluminarea specifică actului creator, nici de minuni - doar lăsându-se purtat pe aripile imaginației ce i-a fost dăruită, doar înălțându-se până la adevărul din sfere înalte și înfruptându-se din el atinge "adevăru-nchipuirii, sensibil, cum e o minune".
"Nimic nu-ți da vreo îndoială. Nici chip s-asculți sentința urii/ care-și vărsa otrava albă din minți pe veci debusolate,/
lovind în alte minți, mai crude, dar nu și-n cele cumpătate" - în albastru, îndoiala se dizolvă, iar ura nu încape în pieptul umplut de albastre înțelesuri, de înțelepciunea care aduce cu sine cumpătare.
Pentru că "mulți își scaldă ochii, dar ce-au văzut nu pot a spune", nu pot verbaliza nici eu, trăirea pe care am avut-o citindu-vă poemul acesta despre antagonia dintre ideal și material, pot spune doar că de la ochi până în adânc de suflet, m-am albastrit mai mult, scăldându-mă în aceste ape albastre.
Domnule George Pașa, nu sunteți un autor al momentului, ci al veșniciei, care, ea însăși, plutește într-un albastru divin.

și mai ales pentru dumneavoastră, Paul Alex, a cărui prezență mă onorează din nou: vă urez să vă escaladați culmile în drumul spre înalt, iar acea liniște ce vă va pătrunde să o regăsiți în interiorul vostru de fiecare dată când veți simți nevoia de a pluti în ea...
Vă mulțumesc frumos pentru apreciere!

Ador rimele aparent accidentale în versul alb... și mai ador "ploile, Doamne" și "iubindu-se divin/ în văzul tuturor" și de altfel întreg micropoemul despre slava lui Dumnezeu, care are concentrație maximă de viață și de suflet!

O mare plăcere lectura acestei povești ce pare istorisită de o copilandră plină de jovialitate, idealism, curaj, nesăbuință și de nonconformism - "una amintire, una nălucă" - ce mai, o poezie ce ar putea fi încadrată și la texte umoristice, cu aerul ei proaspăt și plin de umor, cu metafore bălaie... însă e de asemenea o poezie a sensurilor profunde - analogia dintre spiritul aerian și cel terestru, între emisfera dreaptă și stângă a creierului... tot ce pot să îți urez e: nu lăsa pământenii ce nu se desprind de pe sol niciodată, dintr-un realism îmbibat de materialism prea acerb, să îți frângă zborul!

cu drag și recunoștință că sufletul condamnaților la orbire a reușit să îți răsădească o floare sălbatică...

În tempo-ul pe care-l aveam alergând pe-al tău portativ, steaua nu a ținut pasul :)

M-a răvășit prima strofă și îmi pare că întrupează în sine o poezie - poate fiindcă îmi pare autosuficientă, poate fiindcă în următoarele scene decorul prea dureros începe să se despădurească, poate fiindcă nu voiam să încetez să îi respir aerul ei divin, nostalgic, parfumul plantelor cerurilor ce cresc în "sălașul uriașilor".
Și eu, ca un "excursionist prin aer înflorit" de poezia ta ce-și găsește muza în înalt, cioplită la hotarul dintre lumea ideală și cea reală, pot doar să las în urmă o stea, dar care n-o va face să strălucească mai tare.

Pentru că ai pătruns în intimitatea poemului și l-ai îmbogățit cu nuanțe calde, voi recunoaște că nu e singurul ce are idiosincrazie la "social", cel de față în mod specific la expectanțele sale în raport cu individul, fapt care îmi trezește un fragment din Noica: "Ce-ți cer oamenii e nespus mai puțin decât ce-ți ceri tu. Ei nu vor decât să joci un rol. Tu vrei să scrii o piesă."
"Socialul" e totuși un construct, nu are viață și emoție în sine, dar prea des ne raportăm la el cu toată viața din noi...

Un text care curge precum un râu în sălbăticiune, despre mocirla vieții care axietizează ființa, despre conformism, despre suferință, dar mai presus de toate, despre luptă, despre relația cu Dumnezeu, despre umanismul și sensibilitatea autoarei, surprinse într-un moment de emoționantă ascensiune!

"Nu ești pe facebook, nu exiști!"-
Atunci nicicând n-am existat...
Epigramiști, nu mai fiți triști-
Versu-i mai greu de preparat.

Eu am o teamă mai... hapsână,
Fiindcă mult timp m-am întrebat:
De ce-i fast food-ul la-ndemână,
Iar versul... greu de digerat?

De-ar fi o lege ca de mâine
Să țină și de foame versul!
Căci tare bun ar fi pe pâine...
Iar epigrama ta - desertul!

Ana, m-am încărcat și eu cu lumina care pâlpâie în poezia ta! nu-mi dau seama ce să fi căutat cratima în conjuncție; mi-ai adus un zâmbet remarcând repetiția lui "încât" - ea marchează două momente de întretăiere a respirației și de circularitate, e ceva specific stilului meu ce caută o formă superioară de înțelegere prin explicație, o ordine interioară într-un fel de dezordine, o cadență și rime aparent accidentale în versul liber, o simetrie în ceva preponderent asimetric.

O poezie secvențială, o succesiune de imagini și stări sufletești care nu se amestecă, ci au un fir logic pe care dacă pășești, realmente vei urla "ce frumoasă e viața"! Înțeleg rostul repetiției, dar aș fi preferat să nu se fi repetat ideea de "greață" într-un poem atât de frumos, în care "tocuri ascuțite împung asfaltul cu patimă" și "nu știi niciodată când îți trebuie un zâmbet/ îl strivești de nasul unui copil blond la colțul străzii"...

Un teatru al vieții zgomotos, boem, încins în luna lui august, sub "luna ca un gong"! Poeții "scriu, poeții dor", poeții "trag în noi", poeții "se îngroapă în noapte", poeții "negociază obsesii", poeții sunt peste tot, lăsând impresia că surprind tot... mi-au plăcut versul sprințar, scurt, cu ritm dinamic, tonul haios, pescărușii "de vise" și în mod deosebit modul "tiptil" în care fiorul din penelui poeților "atinge luna"...

Pentru că emoția "amprentează vieți", pentru că "dăm binețe zborului zilnic", pentru asocierea înțelepciunii cu puritatea, claritatea și lumina ("purtăm în ochi/lumina/izvoarelor cristaline") pentru simplitatea și căldura versului, felicitări!