Alex Popp

Ceasul meu Ceasul meu o ia inainte. Musca mereu din viata mea cate o felie Bine rumenita in cuptor. Isi presara minute pe ea si doar un praf de clipe. Si orele delicioase intinse pe foaia de

Un autobuz care duce unde n-ai fost in alta parte de care n-ai chef in alta parte si simti toata ameteala acestei lumi da mai e si soarele acum zambeste cu toti coltii zambesti si tu putin

insolența atotștiinței tale mă face să surâd e o plăcere, o alinare chipul tău serios, pletele negre și privirea obosită când plâng și mi se-nconvoaie spatele pe care țin cerul iubito ifosele

nu am curaj să te iubesc inima pantof scâlciat arde în tomberon aruncat aurolaci se-ncălzesc își freacă mâinile și se ciucesc eu tremur ca apucat nu am curaj să te iubesc inima pantof

mi-ai cerut o poezie pentru tine. mbine. voi da șpagă muzei puțin din sufletul meu divin. altfel nu-mi vinde esență de versuri și făină de eresuri. tichia albă, șorțul, le-am pus frământ

să nu lăsăm, iubito, să doarmă vinu-n cupe. nu îi e dat ca lângă cei vii să lenevească, nani făcând, pruncește, încet să gângurească. din leagănul de aur voios el se va rupe. nu căuta că-i

mie imi place mai mult bruneta, femeia infirmiera a taietorului de lemne care l-a ingrijit cu devotament terezian. asta numai pentru ca sunt suferind. pentru voi ceilalti e mai buna

să fugim în munți în păduri frați arborii surori stâncile să ne fie aerul crestelor va umple pieptul de-amețeala libertății noaptea focul trosnind va linge cu-amintiri de

vlăjgani aduși de spate au trudit o iarnă-ntreagă cu lopețile var nestins pe morminte amărâte aruncat-au pe morminte de ciumați și vântul sufla prin oase rozând carnea fragedă cu varul

O lume de petale, ce sfasie usoare Cu ale lor miresme scaldate in lumina Albastrul cer de stele, mari pasari calatoare, Strabatem noi, iubito, intr-o plutire lina, Catre-nceputuri unde sta

Prima elegie Să mă iertați că poemele acestea nu sunt în distih. Am uitat. Reconstituirea unei beții antice Cu tauri jungheați și behăituri De o tristețe veselă. Eu mă bălăcesc aici în

prietene o ultimă rugăminte ai grijă mormântul să-mi fie uitat de la priveghi fură-mi trupul și lasă-l pe câmp să se ducă în vânt și în ploaie lasă-l în liniște să plece-n pământ cât despre

umbra țarului crește pe perete în hruba în care ca un șarpe te-ai ascuns și tu o să mori să nu uiți rândurile mele încep cu literă mică cititorule iartă-le nu umile ci fără vlagă ochii

Cand prin oras, cu buze-uscate, te plimbi, si soarele-i pe cer - un vagabond vanand mister -, fantanile fiind secate, afli curand ca pentru sete nimic nu e mai bun, se pare, - asta pe lang-o

Strânge din dinți, făr’mând semințele de floare, De pe trei sute optzeci și cinci, șoferul chelios: O mână-aruncă-n gură, cu coaja sclipitoare, O neagră boabă, cealaltă prefiră tacticos

Să vă spun o poveste. Acum vreo două zile Alexandru Popp era pe balcon și scutura o față de masă în capul vecinilor. Omerul îl urmărea cu privirea lui de viezure și cu un zâmbet hâtru. De ce nu sari?

Domnițele cu bucle proaspete, Doamnele suav mirosind a parfum, Câte muieri, atâtea scâncete, Dar ochelarii negrii-și văd de drum. Porțile sufletului stau închise. Stânci solitare cu o

Pe jalea acestor ziduri răbdătoare, Pe mâhnirea acestor arguși blânzi, Pe rufele întinse-n soare, În cartier, muncitorești izbânzi. O! cum miroase-a vinete pârlite Care-n zacuscă au să

Prieten drag, suflet din sufletul meu, Din raiu-acesta unde ne ducem, pribegi ? Din sanul lui Apollo, necunoscuti sau regi, Ne cheama glasul magic al unui groaznic zeu. Cu truda numarat-am,

Bărbați și femei cu chipuri obosite S-au revărsat și-n acest apus de soare Cu raze galeșe. Pietre din trotuare, De dorul lor o zi întreagă mistuite. E ceasul când străzile învie, Când nici

Chipuri de preoți tremură pe blocuri Și glasuri behăie în microfoane. Puștani cu fițe, babe cu baticuri, Bărbați cu morgă, țanțoșe cucoane, Pe malul verde-al lacului Titan, Cu mic cu mare,

Eu scriu pasteluri pentru că mi s-a urât cu mine. Pentru că lumea pe care eu o văd nu este eu. Pentru că dincolo de orice speculații ea există tot așa de frumoasă pentru toți. Eu scriu pasteluri

Fernao do Maghalaes, Dumnezeu, in intelepciunea lui, ti-a faurit o stramtoare. Cat ai stat tu in Patagonia, lovea mereu cu ciocanul in dalta-i imensa. Din graba, sau, poate, pentru ca asa-i

Despre cum aș vrea eu să fie poezia aș putea scrie tomuri întregi sau nici măcar o pagină. Îmi cer scuze pentru acest paradox servit pe stomacul gol, dar el era într-un fel necesar pentru a surprinde