Albert Cătănuș

\"Porque tiene tanta luz este dia tan sombrio?!\" - La Oreja De Van Gogh Morminte largi se deschid. Arma mi-a căzut demult. Alerg spre linia noastră. Camarazii mei mă strigă să mă opresc.

Un mort, doi morți, patru morți… Număr încet, cu grijă. E o listă lungă, plină, urât mirositoare. Am greșit numărătoarea, Revin: Un mort, doi morți, patruzeci și patru… “Scuze!” Îmi zice un

Sunt ei 2. Restul mulțimii trece nepăsătoare pe stradă. Mulțimea plimbă cărucioare cu bebeluși, poartă șacoșe pline de cumpărături și ochelari de soare. Cei 2 poartă cămăși albe cu dungi albastre.

de câte ori mi se spune adio piticul cu ochii roșii care îmi guvernează secundele îmi zdrobește mărunt metodic toate oasele nisipul alb mi se scurge prin porii dilatați ca pentru o ultimă

Prin fața bisericii Trec Alene. Scap un pârț din greșeală. D-zeu vorbea la telefon Cu un client important Și s-a oprit brusc din conversație. Iarta-mă Doamne, mă simt penibil! Nu-i nimic,

într-o zi o să dispar. o să dispari și tu toate celularele și toți pământenii ăștia zgribuliți de cotidian. o să rămână doar un turn în mijloc ca la hiroshima totul în jur cenușă, praf și

Când am ieșit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic.

am să-i trimit lui D-zeu un e-mail. o să-i atașez o poză de-a mea ca să-și aducă aminte de mine. (am o poză cu mine și-o casă de-a lui, o bazilică spaniolă.) un e-mail scurt: \"nu merge

în fiecare apartament de pe scara mea există o mumie. cel puțin una. nu e nimic interesant în a fi mumie. poate doar faptul că nici una nu poartă ceas de mână. acum 2 zile m-am izbit accidental de

Toate drumurile duc spre gura aceea de canalizare. Toate. Toate ființele pământului merg cu spatele. Nu se pot privii în ochi. Răzvrătirea e o armă de calitate superioară. Nu e nimeni înarmat. Toți

-După dealul ăsta e un pod de piatră. -Nu știu, n-am fost până acolo. -Nici nu cred că ajungem. Mai stăm? -Stai să fumez. E târziu? -Mai avem timp. Nu te grăbi. -Nu mă grăbesc, n-am de ce. E

de câte ori se prăbușește o clădire un înger cu aripile pline de praf iese pe brânci dintre grămezile de moloz scoate mobilul din buzunar și îi prezintă statistica decedaților lui dumnezeu din

Tropot. Ropot. Clopot. Nimic nu se pierde, totul se îneacă În heleșteie mari, de vară. Vivaldi. Vivaldi tace. Oamenii cu sape scurte Lovesc pământul. Ascuțit Fluturi mari, grei lovesc

țin să te anunț că nu mai pot să-mi mai port la infinit atârnat de maxilar zâmbetul ăsta confecționat what a wonderful world și ce dacă toți oamenii sunt fericiți visători și familiști