E anotimp de fulguiri în noi lumină

Femeie cu suflet fără cheie, mă aduci în povestea ta și mă despletești în fulguiri ușoare, imi faci din trăiri amurguri și răsărituri, iar din acea rază firavă de soare ca o pasăre maiastră mă cânți în culori de copaci îmbrăcați în misterul clipelor de singurătate. Mă scalzi în lumina fulguirilor tale tainice, iar ochii mei se spală cu roua unei povești care s-a sfârșit cu mult înainte de a începe. Doar ochiul orb al celui care nu mai simte, mi-a cântărit cu aburi în miezul zilei umbra, așezând pe deget culorile toamnei nedefinite, pecetluite abisal în jertfa meilor pascali. Încerc risipa să mi-o strâng de pe melaguri înfășurate-n ierburi, iar din suflet fulguirile roșii a unui deșert mânjit de cuvinte. Poetul când suferă scrie, iar eu nefiind poet înalț statui eternității și rugă: Ajută-mă să-nțeleg și adevărul să-l cunosc să nu mai zămislesc noi păsări-cuvinte!Te țin zăvorât pe tine sau pe el, pe voi toți între filele nopților și zilelor mele. Consider cuvintele tale daruri pentru mine, e trist Decembrie! E trist!