sunt multe basme în care mă regăsesc
iar ele atât de simplu îmi zâmbesc...
am acceptat să fiu o frunză
lăsată în voia sorții.
fără să scot vreun sunet,
goneam de zor
să prind ultimul
deseori deciziile luate
nu lasă nici măcar locul unui poate...
în astfel de situații eșecurile sunt sidefate
expuse pe străzile asfaltate.
praful ăsta pe care-l numesc cafea
pe un perete se
o stare de oboseală ma doboară
iar această tristețe e chioară
nu observă că mă distruge,
ea doar tace... și decurge...
cu melancolia-mi specifică
pot spune că sunt doar fiică
rătăcită,
Închide telefonul, trag cortina,
de azi întrerup rutina!
și ma lupt cu adrenalina.
debordez de energie,
pentru prima dată după multă vreme mă simt vie.
Renunț la masochism,
mă scald în
Azi zâmbesc și totul e senin
Am mai scăpat de un chin
Nu mai resimt acel pelin...
Totul în al meu jur strălucește
Și iubirea mea față de viață crește
Inconștientul meu nu mai tânjește
A
fața îți este arsă
iar în traistă porți o scoarță
scrijelită de speranță
care în realitate se revarsă
în gânduri și afecte
ce par a fi imperfecte
printre miile de subiecte
îmbrăcate în
Și uite că primăvara a venit,
firele de iarbă la viață s-au trezit,
copacii sunt încă goi,
zâmbesc, așteptând vremuri noi...
Florile sunt amorțite,
păsărelele se fac simțite
strâns de Soare
Și dacă mitomania e o formă de evadare?
dintr-o realitate pe care nu o dorești
simplele adevăruri pe care le ocolești
fără cel mai mic semn de rușinare.
Și miciunile gogonate dor,
chiar dacă
sticla nu se mai dezbracă
paharele întâlnesc un alt parcă
scaunul inhibat
după gunoi e ahtiat
iar vântul camuflat
într-o târfă ieftină s-a refugiat
ketchap-ul, azi consumul de pornoșag a
Între trecut și viitor,
prezentul este captiv într-o colivie,
potopul se prelinge pe gratiile solitare.
Liniștea se surpă între tristețe și toamna asta rece.
Sentimentele se nasc și îngheață-n
Trecem nepăsători prin viață,
asistăm la cursa pe un fir de ață,
de un extaz imens experimentăm indiferență
demonstrăm zilnic doza noastră de potență
File învechite, îngălbenite, de
Neștiind cum să iubești,
ai apăsat butonul automat, "supraviețuiești".
Pașii te-au condus pe drumuri netatonate,
pline cu experiențe de viață răsuflate.
Lecțiile zboară prin firul de trăiri
iarna asta rece,
nu vrea să plece...
amintirile mocnesc
în așteptare pășesc
răbdare de ceva vreme cerșesc
nu vreau în trecut să mă mai opresc
aici și acum trăiesc
...nu vreau în trecut să
Sunt un corp albastrit, din praf de stele,
Sunt frunza aurie bătută în vântul violent al toamnei,
Sunt oda de dor a dependențelor excesive,
Sunt fiul rătăcit pe plaiurile ațelor
Sunetele se joacă,
de teamă se dezbracă.
Cu scârbă de oameni se îmbracă,
speranța pe zi ce trece e tot mai opacă
Cu o sete profundă de noutate
și o doză de naivitate
mobilizează decadența să nu
Nu-ți mai scriu s-apari,
clepsidra-i pusă-n colț,
iar gândurile le gonesc,
fără să le mai rostesc.
Din întuneric apăreai,
și nisip în prag presărai.
Mare-ntr-un pahar cu apă o turnai,
iar
Deschide fereastra,
inchide-ți ochii pentru o secundă,
timpul pare să o ia la goană,
amintirile se opresc brusc,
vioara ce mai cântă-n apus de seară,
corpul sunetele doboară,
nisipul petrece
e 12 fix și iar n-am somn...
mocnește a praf, mocnește a ploaie
mocnește a spaimă prelinsă-n baie...
stau întinsă pe un covor
strângând de zor
al prizei scandalos decor.
umbra focului
Acceptarea de sine printre rânduri chicotește,
prin brațele durerii de ploaie se descotorosește.
Alături de cimitirul ambulant al vocilor fandosite
fire de pași greșiți, urmele de nisip s-au
azi nu mai esti ce odata ai fost,
azi nepasarea ne apasa si ne lasa sa zburam in zare
azi cand cerul e senin si soarele rasare
azi cand totul e frumos si totusi nu mai doare
azi cand as fi
Femeia copil e învăluită în mult fum
Tot ce face acum e să extragă scrum
Din al ei cufăr de mult timp lăsat
Într-un cotlon întunecat.
A încetat să mai caute răspuns
Pentru că timpul s-a
Astăzi am îndrăznit să te sărut...
mi-a fost greu să caut
o scuză pentru a ta indolență.
Încă o dată mă simt pierdută în ignoranță...
Cred că nu mai are nicio importanță,
inima mea a
Oamenii se îndrăgostesc de iluzii,
alimentându-se afectiv din diverse perfuzii.
Închid ochii, uitând să închidă porțile,
până în momentul revelator...
Viitorul schițează, noi cărămizi senine
aud cum vantul bate in negrul rasarit...
aud cum norii zboara deasupra mea plangand...
aud cum ploaia violeta,cade tipand durerea mea...
aud cum soarele ii sopteste lunii ca n-o sa mai