Poezie
Toamna celor o mie de cuvinte
2 min lectură·
Mediu
Între trecut și viitor,
prezentul este captiv într-o colivie,
potopul se prelinge pe gratiile solitare.
Liniștea se surpă între tristețe și toamna asta rece.
Sentimentele se nasc și îngheață-n sufletele solidare,
luna septembrie stinge lumina,
întinzânu-și cortina,
repetă scenariul pe scena vieții trecătorilor, încă o dată.
Un act resimțit prin astenie și o tumultoasă detensionare a viscerelor.
Vinul curge printre amintiri,
Speranțele încearcă să evadeze prin intremediul nopții,
doar visele par să oprească lacrimile naturii.
Iubirea încearcă să bandajoneze rănile deschise,
bacteriile numite experiențe se luptă să întărească sistemul imunitar,
bagajele așteaptă momentul viitor,
chitara zdrăngăne versuri ademenitoare
întinzându-se pe pământul rece,
readucând orice respirație într-o doză de amfetamină.
Soarele se ascunde printre norii cenușii,
uită de străzile ce o dată păreau atât de luminoase.
Țigările scurtează momentele realității subiective dureroase,
Ceaiul uitat pe noptiera zilei de ieri,
încălzește amintirea momentelor tomnatice,
deschizând ușa versurilor sufletului,
ce doar rareori pot fi verbalizate.
Ochii se umezesc în vântul amintirilor,
atitudinea față de motivare, e o splendoare,
uite-o acolo într-un colț, se chinuie, moare.
Degetele înghețate caută mănușile peticite,
în ferestrele înzăpezite...
Lumina opală se naște și moare în același moment.
Sunetele trec prin scrumul lacrimilor apuse.
Cuvintele se roagă, cerșesc alinare.
Și poate astfel într-o zi... de ce nu, vor primi iertare.
002338
0