Mi-e dor, mi-e dor atât de mult
De pașii tăi și-a ta suflare;
Să te zăresc, să te sărut
Asta-mi lipsește cel mai tare.
Mi-e dor de chipul tău angelic
Ce mă privea cu duioșie,
Mi-e dor de
Dimineată...superbă dimineată.Soarele pătrunde cu razele-i orbitoare în camera mea.Plecați!le spun...căci vreau să dorm...dar ele nu mă ascultă.Continuă să-mi gâdile chipul trist si adormit.Mă foiesc
Grozav ar fi
S-alergăm prin iarbă
Dezbrăcati de toate problemele;
Grozav ar fi
S-ascultăm marea cum
Ne cânta noaptea la ureche;
Grozav ar fi
Să dansăm în ploaie
Uitând de lumea din jurul
Iubite,
Am dat cu piciorul în tot ce-am avut,
Te-am alungat de lânga mine;
Ceea ce-ai spus atunci nu m-a durut,
Din contră, m-a lăsat făra cuvinte...
Probabil ca m-am speriat,
Mi-a fost frică
Atât de pură...
Atât de simplă...
Și totuși ea e infinit!
Spre mare eu privesc uimită
Valurile fără sfârșit.
Atât de rece și perfectă
Oh!N-am mai văzut așa ceva;
Ea e cunoașterea și ea e
O pată în mine simt,
Un ghimpe în coastă;
E ca un nor nesfârșit
Ce peste mine se lasă...
Un drum fără capăt
Se-ntinde în față-mi
Și-al codrului freamăt
Peste mine se lasă...
O voce-mi
Pe zi ce trece se observă o brutală dezindividualizare a omului. Omul nu mai este om. El devine o mașinărie, un obiect pe care cei din jur îl folosesc în avantajul lor. Își pierde din esență, uită
Cândva vei înțelege
Cum de un zâmbet înseamnă totul;
Cândva, când vei încerca să urci
Pe muntele ce duce spre fericirea ta.
Cu greu vei escalada stânca aceea abruptă,fină,
Dar îți vei dori mai
Azi am râs cu mare poftă…
Am povestit…am dansat pe străzi cu voiciune
Am inventat istorii fără amărăciune…
Și totul era calm…și viu…și liniștit…
Și-apoi m-am îndreptat spre casă
Cu pași din ce
Pământul în două s-a deschis…
Și foc roșu-a răsărit
Cu ghearele să prindă
Și s-atragă spre nimicul neatins.
Și-n mijlocul despărțiturii
Jar se simte, jar se vede
Și scântei au fost
Mii de întrebări îmi alunecă în minte...
Și mă gândesc...oare
Ai simțit vreodată că plutești
Și te-ai lăsat dus de val,
Închizându-ți ochii,
Ascultând liniștea odihnitoare, dar și
Noaptea mă face să plâng...
Și simt durere-n suflet
Fără să știu măcar ce
doare atât de tare...
Simt o lacrimă căzând
spre covor...
Ce lungă călătorie...
Întâi
Îmi mângâie incet
Tristețe vehementă,
Umplu-mi-ai sufletul de praf
Și ochii de furie,
Iar gândul mi l-ai aruncat
În nemiloasa agonie.
Din dinți eu strâng
Ca să nu scap
Din sufletu-mi un urlet
Căci viața tu
Vorba tace și privește
Către vocea mea tăcută,
Gura eu n-o pot deschide,
Vorba gândul îmi sărută;
Cuvintele nu spun nimic,
Dau în schimb speranță multă,
Faptele te fac sa crezi,
Pe când vocea
Iar acolo unde zarea și munții se întâlnesc,
Unde vântul gâdilă copacii,
Iar brazii-și pleacă brațele…
Acolo unde râu-i cristalin,
Iar izvorul fermecat,
Unde frunza dansează
Și greierii
Văd o lumină arzătoare,
E prea puternică pentru ochii mei...
Lumina asta rău mă doare
Căci ea se lasă peste umerii grei.
Afară e noapte,e intuneric
Numai lumina asta o zăresc
Cerul e departe,
Ești lumina mea
Ce-mi călăuzește calea spre infinit.
Ești lacrima mea
Ce-mi mângâie obrazul și-l săruta.
Ești zâmbetul meu
Ce mi se așterne pe buze cand te aud.
Ești sufletul meu
Ce-mi
Mi-e frică...
Nu! Nu teamă, nu neîncredere...
Mi-e frică...
Mi-e frică de singurătate...
Și ochii mi-i închid
Doar să nu mai văd liniștea ce ma-nconjoară.
Zăresc acum doar înăuntrul meu,
Care
Te zăresc îngenunchiat
În fața geamului putred,
Singur, în fața sufletului tău
Gândindu-te la ce îmi vei spune...
Eu simt ce vrei să-mi spui,
Dar tac...te las pe tine
Să-ți faci curaj să-mi
Cu mâna rece, tremurândă,
Cu chipul său ursuz si trist,
Privește moartea cea plapandă
Cu ochii mari, ca de artist.
Prin cap îi trec idei prea multe
Și bucurii, dar și necazuri;
Întrebări
AH