De Foc
Pământul în două s-a deschis… Și foc roșu-a răsărit Cu ghearele să prindă Și s-atragă spre nimicul neatins. Și-n mijlocul despărțiturii Jar se simte, jar se vede Și scântei au fost
Nastere
Iar acolo unde zarea și munții se întâlnesc, Unde vântul gâdilă copacii, Iar brazii-și pleacă brațele… Acolo unde râu-i cristalin, Iar izvorul fermecat, Unde frunza dansează Și greierii
In fiecare traieste un melancolic
Azi am râs cu mare poftă… Am povestit…am dansat pe străzi cu voiciune Am inventat istorii fără amărăciune… Și totul era calm…și viu…și liniștit… Și-apoi m-am îndreptat spre casă Cu pași din ce
Tristete vehementa
Tristețe vehementă, Umplu-mi-ai sufletul de praf Și ochii de furie, Iar gândul mi l-ai aruncat În nemiloasa agonie. Din dinți eu strâng Ca să nu scap Din sufletu-mi un urlet Căci viața tu
Cuvintele nu spun nimic
Vorba tace și privește Către vocea mea tăcută, Gura eu n-o pot deschide, Vorba gândul îmi sărută; Cuvintele nu spun nimic, Dau în schimb speranță multă, Faptele te fac sa crezi, Pe când vocea
Peste mine se lasa...
O pată în mine simt, Un ghimpe în coastă; E ca un nor nesfârșit Ce peste mine se lasă... Un drum fără capăt Se-ntinde în față-mi Și-al codrului freamăt Peste mine se lasă... O voce-mi
Moarte
Cu mâna rece, tremurândă, Cu chipul său ursuz si trist, Privește moartea cea plapandă Cu ochii mari, ca de artist. Prin cap îi trec idei prea multe Și bucurii, dar și necazuri; Întrebări
Scrisoare
Iubite, Am dat cu piciorul în tot ce-am avut, Te-am alungat de lânga mine; Ceea ce-ai spus atunci nu m-a durut, Din contră, m-a lăsat făra cuvinte... Probabil ca m-am speriat, Mi-a fost frică
Mi-e dor
Mi-e dor, mi-e dor atât de mult De pașii tăi și-a ta suflare; Să te zăresc, să te sărut Asta-mi lipsește cel mai tare. Mi-e dor de chipul tău angelic Ce mă privea cu duioșie, Mi-e dor de
Lumina
Văd o lumină arzătoare, E prea puternică pentru ochii mei... Lumina asta rău mă doare Căci ea se lasă peste umerii grei. Afară e noapte,e intuneric Numai lumina asta o zăresc Cerul e departe,
Mare...
Atât de pură... Atât de simplă... Și totuși ea e infinit! Spre mare eu privesc uimită Valurile fără sfârșit. Atât de rece și perfectă Oh!N-am mai văzut așa ceva; Ea e cunoașterea și ea e
