Nimic n-a avut, poate, loc…

Pustiu;
acel nimic
dintr-un secret inconsumabil,
o pânz-a paradiselor pierdute
e tot ce mai rămâne…

Desprins de portul ingropat,
îmi vine să mă deștept,
să mă conjug
și să posed
tăcerea
în alb lăcuită.

Fiece clipă a mea
am trăit-o
încă o dată,
într-un timp depărtat
și afară din mine.

Îmi trezesc
orașul în timp ce dispare
lăsând înapoia-i
dâre de-mbrățișări
suspendate.
Savurez universul.
M-am cuibărit
în râurile mele,
supus al vrajbei,
și m-am plecat să primesc
soarele,
încă neștiind
a topi
cântul
abandonului meu.

Din beznă răsări-va perla;
deja coboară aurora
și mi-am croit
coșciug de propețime-n mare.
Avea-voi
în această noapte, poate,
o remușcare
stinsă-n gol:
de una singură, nu supraviețuiește o culoare…

08.03.2004