Adrian Nastase

Ingerul meu, spune-mi, ce este viatza? N-a spus nimic - a lacrimat. Ingerul meu, spune-mi, ce este moartea? N-a spus nimic - a lacrimat. Ingerul meu, spune-mi, ce e iubirea? N-a spus nimic - a

Multstimată domnisoară, Pana mea este ușoară, Scrie vrute și nevrute, Rânduri slabe, rânduri multe; De contează, alb sau negru, Gândul meu este integru, El încearcă o idee - Nu se vrea o

iti mai aduci aminte primul sarut? eram amandoi doua suflete calatoare ce s-au intalnit intr-un colt de cer, tu un nor de plus, eu un fir de vant vagabond, pierdut undeva intre cer si pamant, luand

poate cel mai frumos vis este unul de iarna, ascultand galsul molcom al focului si urmarindu-i amprentele pe tavanul alb, proaspat varuit in toamna. Ma delectez cu ganduri din vara, cu gandul ca o sa

Norii se scurg printre dealuri Unduinde in valuri albe Născând mări și oceane; Alb și lumină, Imaginație Atât cât poți cuprinde în gândire Și chiar mai mult… Gânduri se scurg nude, Albite

Am deschis ochii ca pasari ce zboara in nedeslusirea timpului, trezit din visul ce-am pierdut; crampeie de lumina imi sfasiara oglindirea profanandu-mi si cel din urma gand – si s-a lasat

Joc de cuvinte spuse în grabă, Gândul mereu inima-ntreabă: De ce-ai plecat din gândurile mele, De s-au ascuns – unde mi-s ele Mă joc alene în nemișcare, Nimic pe cerul pierdut în zare, Doar

Se alină salcia în vânt De la cer pân’la pământ, De plânge tainic al meu dor – Aș vrea să fiu, să mor. Îmi sună frunza în auz Plecat în stol de cucuruz, De ochii mei mi te ascund – Nici că

Nimic Nu vrea s-asculte Păgânul meu stăpân; Măcar de l-aș cunoaște Cu el în șoapte să mă-ngân. Nimic Nimic nu vrea să știe Cunoașterea-mi păgână; Aș vrea… cât aș vrea să fie În cuviinț-a

Îmi jefuiesc mormântul, ca vulturii-s la pradă cei ce în paradă nu-mi vor crede gândul. Mă jefuiesc de oase Albite-n necuvinte, Când vorbele pioase Devin doar oseminte. Mă-ngroapă în

Mă joc. Cuvintele-s nebune, Acordu-i disonant aș spune; Îmi sfredelesc genunea. Mă-nnec acum, apoi, totuna. Beție, groază de cuvinte, Și de murire-n necuvinte; Dar nu conteaz-aș spune – Căci

Suspendă timpul într-o clipă Suspendă gândul în tăcere Când lumina ți se pierde În vibrații fără vrere. Înneacă timpul într-o clipă Înneacă gândul în tăcere Și vei face-atunci

E vară, e cald, e iarnă, e frig- Numele tău într-una îl strig, E zi, e noapte, e soare, e lună – Chipu-ți din cer și mare se-adună. De schimb cuvinte în necuvinte Unitate și chaos să-mi

Din ființă în neființă, Din ignoranță în trebuință, Din știință în neștiință, Mi se coboară și se înalță, Umilă în propria-i aroganță- O iluzie dospind a speranță Se pierde regăsindu-se-n

Pe cer, Pe pământ, Pe mare, Învăluit în uitare Cutreier gândul. Pe tine, Pe mine, Pe iubire, Ne-mpovărează gândul De-a ne-mbrăca-n uitare. Pe soare, Pe lună, Pe stele, Gândul

Mă-ntâmpină zilnic inimi de gheață- A lor privire sufletu-mi îngheață, Trec nepăsători pe străzile murdare, Și ele moarte de recea nepăsare. Mă plimb printre jaloane presărate Pe sumbrele

Pe vreascuri trosninde-n vâlvătaia morții Se-ngroapă euforic pași-mi, Gustând acea mocirlă ce stă în umbra nopții Pășesc adânc, până la lacrimi; Gem sub pașii mei frunze demult moarte – Toate-s