Lucirea ierbii frăgezind izvorul

iau furca și asmut desfrâul
în noaptea despletită
sparg amintirea-n mii de lacrimi
aă fiu a ta iubită
.......
ăsta, da, desfrâu!:)))
mi-a plăcut să te citesc...

ohhh...erata! să fiu a ta iubită?

Atâta sensibilitate adunați în versuri încât vă salut respectuos, cu o închinăciune. Poezia aceasta îndeamnă la visare, la îngândurare. M-am teleportat, citind, la o răscruce, e vară, e liniște, e doar natura și eu, departe de agitația civilizației. Apoi un fulger crunt îmi rotunjește sânul...

Elena - și mie mi-a plăcut să simt deschiderea spre armonia din noi. Cum vezi, pe această traiectorie, suntem destul de puțini și nebăgați în seamă. Mă mai aplec spre firea cea bună a limbii române ,chiar dacă însingurarea nu-mi dă prea multe imbolduri, dar îmi continui neabătut traseul și sunt mândru de ce mi s-a dat să înfăptuiesc.
Nicoleta - afirmi ceva care vine în prelungirea celor pe care le-am exprimat mai sus. Sensibilitatea, un rău prea adânc sădit în mine ca să-l pot îndepărta, creează atât de multe probleme în ziua de azi, încât duce, inevitabil, la însingurare, la refuzul celorlalți de a te privi în ochi, pe tine, un demodat trăitor printre fantasmele cugetului. O asemenea stare nu consonează cu modul de a privi și recționa din prezent. Dacă ne asumăm acest rol ingrat, s-ar putea însă, odată, să intrăm într-o lume măcar cu un pas mai apropiată de Paradis.
Cu drag

curaj. ne nastem, traim, murim singuri! te saluta insingurarea mea:) te recitesc cu emotie si placere