În gulagul românesc ( 28 ), mărturiile tatălui meu

Un duș După un proces complex familial, soția fusese obligată să divorțeze când eu eram închis. Acum asuprirea și prigoana exercitate cu atâta asprime, aduceau numai greutăți și amenințări tuturor membrilor familiei. Acestea și încă alte considerente, au dus la hotărârea de a-mi petrece viața singur, fără a implica și ființe nevinovate. Astfel s-a ajuns ca în 1974 să locuiesc la un cămin de nefamiliști, situație deplorabilă, absolut dureroasă, socotind că mă aflam în pragul pensionării. Mă mutasem chiar atunci în cămin, îmi desfăceam lucrurile și făceam curățenie în dulap și pe poliță. Apare din senin un grup de 5-6 persoane în civil și cu un ofițer. Sunt luat repede, pentru intimidare, și în capătul scării am fost închis într-un wc. În acel moment critic mă pierdusem, nu mai eram în stare să-mi controlez gândurile, nu-mi puteam explica nimic. După mai bine de jumătate de oră sunt eliberat și mă întorc în cameră, unde nu se mai găsea nici o persoană. Toate lucrurile erau răvășite, saltelele întoarse, perna desfăcută, geamurile deschise. Nici o autorizație de percheziție, nici proces verbal de constatare. Să reclam încălcarea legii nu avea rost în țara tuturor fărădelegilor. M-am așezat extenuat pe marginea patului. Aș fi plâns, dar nu puteam, eram împietrit. În realitate lucrurile aveau altă explicație. Descinderea fusese în fapt o reconstituire, căci în aceea cameră locuise înaintea mea un șofer care fusese descoperit ca autor al incendiului de anul trecut la Steagul Roșu. Acum echipa verifica faptele, căutând implicarea eventualilor complici. Pe mine dușul primit în urma acestei coincidențe m-a afectat profund, adăugându-se încă o greutate la zdruncinul care se ținea lanț de treizeci de ani. Bilanț ( ultim episod, scris în 1990, cu câteva luni înainte de moarte ) Un bilanț privind calvarul vieții mele s-ar putea rezuma la : compromisul și distrugerea tinereții, a carierei, familiei și sănătății. În 1944 când a început să se reverse oroarea comunistă asupra țării noastre, eu aveam 29 de ani, floarea vârstei, maturitatea care cerea afirmare și căreia i s-au tăiat aripile, i s-a frânt avântul. Au urmat lagăre și temnițe, torturi și umilințe. În epoca 1944 – 1964 am gustat amarul închisorilor timp de 13 ani : Brașov, Sibiu, Aiud, Canalul Dunăre – Marea Neagră. În restul anilor, până în 1989, au urmat necontenit prigoane, percheziții, presiuni, incertitudini. Bilanțul întregii țări în această epocă se poate defini cu un singur cuvânt : dezastru. În toate ramurile și domeniile s-a abătut urgia unei ideologii aberante. Răni adânci pe trupul țării. Tradiții, culturi și sufletele oamenilor, ale tinerilor pângărite și alterate. Rațiunea, gândul și judecata au fost deformate și va trebui mult timp pentru o refacere și intrare în normalitate. Prin sublima Revoluție din decembrie 1989 am înlăturat tirania. Copiii, tineretul, toți românii au dat un capital enorm de jertfă care va sta la temelia viitorului. Ar fi înfricoșător ca Revoluția să ne fie furată. Să fim atenți, căci dacă principalii criminali au fost pedepsiți, colaboratorii lor și nomenclatura nu vor să cedeze puterea. Ei s-au infiltrat și se cocoață în posturile cheie, începând de la șefia președinției, la sindicate, până la ultimul Consiliu Popular și organizații de tot felul. Partidul comunist nu a fost dizolvat. Securitatea, nepedepsită, se strecoară peste tot și lucrează subteran. Neâncrederea și frica domnesc peste popor. Trebuie să se facă lumină, să biruiască Libertatea. Mihail Munteanu