În gulagul românesc ( 7 ), mărturiile tatălui meu

<div align=justify Toamna anului 1948 Seara târziu sunt dus din nou la cercetări. Astea se făceau de obicei noaptea, când în biroul de anchetă se punea muzică, dată la maximum, pentru a acoperi țipetele de durere ale celor schingiuiți. Nemulțumiți pentru rezultatele avute cu mine, sunt din nou bătut și amenințat. Atunci cer să dau o declarație în care spun că din acel moment nu voi mai scoate nici un cuvânt și că voi încerca să evadez, ori să mă sinucid. Au tăbărât cu bestialitate asupra mea, până când mi-am pierdut iarăși cunoștința și m-au dus în beci. Trezit după ore, ca dintr-un coșmar, simțeam că mă pierd. Mă pipăiam, mă ciupeam, ca să-mi dau seama că mai trăiesc. Revenit, nu mai puteam mișca. M-am târât și cu picioarele am început să bat în ușă strigând să vină doctorul. Au apărut patru haldăi care cu toții se înghesuiau cu sete să mă lovească cu pumnii, cu picioarele și cu tot ce aveau în mână. Făceau probabil socoteala că în caz de deces erau acoperiți, motivând că am vrut să evadez sau m-am sinucis, așa cum scrisesem în declarație. Am aflat de la alții că pe la orele 12 noaptea eram întins în curte unde, împreună cu un medic, mi-au făcut injecții și respirație artificială, încercând să mă readucă la viață. Acesta a fost ultimul act din anchetă, căci a doua zi am fost transportat la închisoarea Brașov, deoarece nu mai eram om și bestiilor nu le prea convenea să se încarce cu prea multe crime. Mihail Munteanu Va urma </div align=justify