Adela Manea

plină de tot, goală de toate rece de tine, caldă de lacrimi o inimă a nimănui s-ar dărui tuturor un corp pustiu e ca o tablă de șah șah-mat - un învingător și un învins. stau nemișcată,

mi-am căutat norocul într-o floare de liliac, într-o zi ca asta, pe un soare ca cel de azi, într-o primavară plină de astenii și nu l-am găsit... mi-am pus o dorintă când cea mai mare stea

umbra demonului pe un nor, păsări născute cu o singură aripă, fluturi orbi în paradis, lacrimi ce fierb pe obrazuri moarte, ecouri de secetă în oceane, lumi abisale, lumi

m-ai făcut să te văd prin întuneric,când totul dispare și...doar tu rămâi..acolo..în mijlocul tuturor,luminos,mai luminos decât ieri,mai iubit ca niciodată...de mine,suflet rătăcit în lumea ta

și vântul...vântul îmi mângâia fața și lui firele rebele de par ce-i atârnau peste ochi; aveam un singur gând,să mă arunc pe nisip în brațele lui și să-i eliberez cu un sarut fruntea; voiam să

pe sub masă, pe lângă masă,după pat pe unde ți-ai lăsat nepăsarea? filtrele aspiratorului nemțesc se tânguiesc neputincioase să-ți adulmece urma și să te arunce în vârtejul găurii

plecăciuni ție,suflete nebun, te lași neînteles de toți, mă pierzi în disperare, mă cufunzi în extaz... te implor, tu mă arunci în ziduri reci; te blestem, tu râzi de mine cu visuri

și iată-ma din nou în fața casei mele... în pragul ei, își are întinși umerii lați, peste tocul ușii, ca o pânză de păianjen, singutatatea. îmi fac loc prin ea și intru. înăuntru, pe

absentă fațadei cotidiene, urmez cărări echivoce ce mă duc spre o lumină iluzorie; cândva, punți de arome de tei, nuc și magnolii se întindeau de la ușa mea la banca pe care mă

plâng cu un ochi, iar cu celălalt râd de cât am plâns; reflecția tremurată a unei jumătăți de chip se prelinge pe o lacrimă și rămâne spânzurată până ce gravitația își pierde cumpătul, și

,,Noapte bună, vis ușor”, îmi zici tu din depărtare. Perna moale mă îmbie vise dulci să colorez, Dar de teamă că n-am să te visez, Mă ridic hipnotic în picioare. Lumini se

astăzi eu am trezit dimineața, am udat cu rouă repede iarba și ți-am trimis demoni în vis... deja obosisem să aștept telefonul tău; știu că iar o să râzi de nerăbdarea mea, o să privești

două,trei,patru ore număr...pe zi; una,două,trei zile te aștept...pe săptămână; două,trei luni din an mă întreb ce faci; zece ani din viață nu-i trăiesc.

Vreau să mă arunc în brațele nepăsării, Să-mi las gândurile să zboare în locuri interzise, Să sărut un necunoscut, să zâmbesc unui copac, Să cânt la semafor, să plâng când privesc în

Lumea mea are patru pereți, are un drum pe care poți să ieși, dar care nu mă duce nicăieri...nu știe unde,nu știe cu cine și nu-mi scoate pe nimeni în cale. E un drum pustiu. Un drum

doi pași...mai am să fac, pană să mă ciocnesc de vârful pantofului tău, dar stau și...mai bine privesc conturul tălpilor tale, și aștept, doi pași...sau chiar unul, de la tine, aștept... o