Adam Rares-Andrei

mereu m-am temut de sărbătorile la oraș. soarele bate în ferestre de bloc și zăpada pare o margarină pe o pâine prăjită, un deșert din cocă prost rumenită, totul se scurge, se topește, țevile dau

ca actor, pe rubens și delacroix îi pun la un loc. nu e ca în evul mediu când așteptai sute de ani să se inventeze ceașca de cafea, crezând că în fața ei poți cuceri orice femeie. e vorba că

* la margine de parfum pășesc din cuib în ou și trag fermoarul: lumină. * în sat e un paznic cu degete negre cu coate moi și umeri care plâng în picături. * copacul are un preț

pentru că e o artistă i-am mirosit sânii până la lapte iar ea și-a desfăcut coapsele să mă vadă.

mă voi trage prin plămâni ca o ață de cusut prin plămânii acului, și voi țese pături pentru fiecare concept. îmi împart toracele cu trunchiul său de gresie, așa cum își împarte o fracție

cineva ne-a zis să ne luăm o cameră iar noi ne-am luat două și apoi trei și nu ne-am oprit niciodată în ordinul numerelor naturale până când noi înșine am devenit o cameră un acvariu și pestii

am cioc. am gheare lungi până în frunte adânci ca o platoșă. sunt zeu. când și când cobor cu casca de harley davidson la subraț și las o dâră adâncă până în venele pământului. trebuie să mă fi

noi doi mamă semănăm și ție ți s-a spus să nu și ție ți-au dat peste mâini ți-au spus măi fată nu să nu iubești și să nu spui și să nu faci copil și să nu privești sus spre turla catedralei să nu

am cunoscut pe cineva, după care m-am hotărât să îl las așa, gol. plecase ca un cerc fără corp, iar eu stăteam țeapăn ca o umbră cu altă umbră. am mai cunoscut apoi pe altcineva care era aceeași

am să te las așa cât să nu fii mai bine să nu fii când nu ești e mai bine parcă nici eu nu sunt când nu sunt e mai bine parcă nici tu nu ești și mi-e mai bine nu-i nimic și-i bine când nu e

ar trebui să faci masterul ăla în tricou și blugi. ai înțelege după doi ani care sunt asemănările între cum sărut și cum fac nodul la cravată. dacă te-ai specializa de exemplu în filosofia

am chemat toate fostele iubite în casă și am plâns în fața lor, le-am mulțumit pentru ce n-am putut să am, pentru ce n-am fost și pentru toate modurile în care nu le-am iubit. apoi le-am arătat

unii oameni mor doar de două ori. se zice că de la cinci în sus, oamenii nu mai speră să moară, nu-i mai sperie nimic, nu se mai ascunde nimeni. împingi de lumea asta într-un sicriu imens și

m-am născut într-o altă țară unde copiii se nasc bătrâni și femeile își yboară creierii după miezul nopții o lume fără accidente cu cimitire dezbrăcate în bustul gol și pozând pentru

de azi tu și cu mine nu vom mai aștepta prima zăpadă. zăpada ne va aștepta pe noi să fim primii oameni care cad spre cer cu viteză, asistând cum părți din noi se depun pe ea și alte părți se

cântec: pasăre de ciment te știu de când erai ou. ai spart coaja cu ciocul ca și cum ai descoase un piept în care te-a ascuns Dumnezeu. pasăre de șuruburi te-au lovit cu piatra piatra

nu știu cine mama dracului ne-a pus în linie dreaptă ca păpușile cu urechea la pământ să-mi dea cineva o țigară o șansă să am toate femeile pentru brunete am un plan pentru blonde două deja mă

mantaua sa e un covor stângaci, iar cerul nu uită să se tot răzbune: cimitire închise și degete impământate în linii și puncte- de aici începe totul! curând ziua e la fel cum pensula se

nu o să-ți vină să crezi cum părul șaten al iubitei mele a împânzit lumea cum limbile pământului s-au încâlcit tăcând deliberat e incredibil cum toate creaturile au întins mâinile către cer făcând

e de ajuns să se scrie că mergem ca să mergem e de ajuns să se scrie că suntem fericiți ca să fim fericiți și-au zis doi țipari într-un acvariu e de ajuns că ne așază pietricele ca să credem că

nu-mi dau seama dacă te iubesc sau dacă mi-e dor de tine dacă arăți bine sau dacă mi-amintești de ceva nu-mi dau seama ce ești țară sau femeie nu pot să văd dacă părul chiar îți ajunge până

într-o dimineață am luat o cămașă șifonată de pe sârmă și am așezat-o pe masa de călcat tu încă nu erai online