Ada Stanescu

am înghesuit , ca în fiecare dimineață, sub cearceaf visele cu trenuri goale, copaci cu flori albe și băieți pe care i-am văzut o singură dată sau nu mai știu sigur când mi-am întors genele

întreabă-te despre mine. eu sunt zeul. eu sunt lumea, eu sunt observatorul, lentila și ce e dincolo de ea. toate se revarsă din mine spre unghiurile îndepărtate ale conștiinței mele. rețeaua firelor

mă picuri pe spate cu vârfurile degetelor mă iubește nu mă iubește mă iubește nu mă iubește pâna când termin frunzele se face tot mai târziu și mai octombrie de ce te joci în părul meu, nici

Am încuiat de ceva vreme toate bucățelele de tine într-o eprubetă mică de sticlă: lucioasă, convexă, impenetrabilă doar că-i transparentă. Ieri am vrut s-o strâng în palme, mă gândeam că poate

fiecare tic tic tic contează tic tic și sunetul fad al adidașilor pe trotuar dispari în aerul-plasmă e cald în fiecare umbră și dâră lăsată de avioane oamenii ca abțibilduri pe garduri se

O să vreau să stau pe asfalt și să mă uit în sus sau mai bine, în jos pâna când o să se dividă eul de mine. Atunci eu o să mă ridic mirosind a narcise albe, eu o sa mă strige de pe

Niciodată noaptea nu a fost așa Așa nu a fost niciodată noaptea Nu a fost așa noaptea niciodată Bucăți de întuneric se rostogolesc prin geamul deschis ca piesele de lego cu minisuflete și

Atunci când eu, tu și Dana o să fim morți Paul n-o să mai știe pe cine să iubească. O să bea pe rând toate paharele de vin, toate sufletele pure, pâna o să moară de scârba sau înecat în

Nu m-am simțit niciodată atât de singură ca un băăă... dupa ce toți copiii au plecat acasă sau ca o jachetă uitată într-un compartiment de clasa a doua. Nici măcar atunci când citeam foarte

Vrei să ne aruncăm acum? sau vrei să mai privim mașinile? sunt doar niște -vai de ele- organisme de fier dar stai mâinile tale... au reflexe metalice Ne aruncăm? Sau te mai uiți la stolurile