Ninsese mult, Luana Anghelos! ...Iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale

Titlu Carte: Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale...
Format: B5
Număr pagini: 291 pagini alb-negru
Conținut: poezie în vers alb
Structuri tehnice: vers liber scris de-a lungul timpului, acum cu păstrarea notelor de originalitate, pe cât posibil, fără intervenție de corecție (excepția, Antologia de poezie albă, în trei volume, publicată în anul 2019, și anume ”perfecționistă”)
Anul apariției cărții: 2021
Editor: Editura ”PIM”, Iași

(UN VOLUM AL ZĂPEZII ȘI AL LUANEI...)

Am deosebita plăcere să vă anunț apariția Volumului de poezie albă, ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale...” POEZIE ÎN VERS LIBER SAU VIZIUNI POETICE ALTERNATIVE”, o poezie a refugiului, a retragerii din lume, ca un fel de fugă pe două picioare din fața iernilor cu zăpezi grele, a iernii concrete, care vine să sperie femeia și să o alunge către refugiul pădurilor. E de fapt, aici, o fugă asumată și aproape antisocială, dintre granițe imaginare, care se arată cu multe zăpezi amenințătoare și greu de purtat, pentru o femeie imaginată și fragilă, construită poate din trandafiri, care ia pe ea numai o bundiță fragilă și roșie, petalină, și poate ca un fel de zână. Se poate face referire la o fugă religioasă, probabil Dumnezeu rămâne ascuns și fără accente, sau poate unele accente nu se înțeleg, rămânând fuga în arhaicitate și de ce nu, în umbra protectoare, aici, copacul, avânt unele accente deice, care înseamnă, ea deși ca o zână, mai mult decât hamadriada brahmană. Este poate doar o femeie care se retrage în arhaic și în pădurea arhaică, se face una cu pădurea arhaică, până când aceasta o ”înghite”, până la contopire.

Poate astfel apare și deicitatea femeii, prin contopire cu pădurea arhaică protectoare, care îi conferă, printr-o plajă mai lată, protecție, alinarea, dar și deicitate. Aici, fragilitatea nu este importantă, când vine vorba și de arhaicitatea femeii, pentru că probabil femeia capătă putere ancestrală și protecția pădurii arhaice, care s-a făcut, prin asimilare, una cu femeia care solicită ajutor, în lipsa totală a lui Deus. Femeia fuge iar pădurea primește femeia și îi dă o putere reală, arhaică. E despre Stejarul vechi și umbros, este despre mușchi și licheni umezi, e chiar poate despre insecte ce colcăie pe jos, e despre mustimea din frunze care colcăie, de obicei, într-o pădure veche, foarte veche, de fapt, și arhaică, care în obscur oferă însă protecție și se arată deică. Miroase parcă a frunze umede, se văd parcă frunzele mari de brusture și umbra miroase a umezeală, oferind o alternativă aproape deică femeii care nu se mai regăsește, poate, în altă religiozitate.


”Furibundă calea inimii mele, se oprește osteneala într-un copac arhaic și capătă liniștea…
Pesemne, demult te-am ascultat și nu mă înșelasem.
Măi, stelelor, ce frumos, vă vedeți, de aici! De unde stau eu! Și ce molcomă și ce dulce cărarea, pădurea…
Numai susur, la mine, în mână, ce să fie… ce să fie…
Taina! O țin în mână!
E albă! E taină! E un salcâm vechi! Sau ce e?”


Nu știm, de fapt, ce copac este. Poate un salcâm rătăcit, printre ceilalți copaci din pădure, sau poate e un stejar vechi, poate sunt pini, poate sunt brazi foarte înalți și cu frunza ascuțită, poate e altceva. Nu îi cunoaștem copacul. Nu cunoaștem copacul femeii, pentru simplul motiv că o pădure ”care se respectă” are mai multe tipuri de copaci, în ea. O pădure este amplă, deși poate are niște copaci dominanți. Dar poate nu cunoaștem totuși nimic, pentru că pădurea a ascuns foarte bine femeia, nu știm care este deicitatea ei căpătată după fugă din fața lui Deus clasic și neputincios, zăpezii căpătate, nu știm, de fapt, aproape nimic. Pădurea este amplă și cheamă, ea oferă real o protecție arhaică. Pe scurt, aceasta este ideea volumului, iar femeia nu este altceva decât un trup și un suflet fragil, care trebuie să se ferească și să fie autentic fericită. Este mai mult decât la hamadriadele brahmane, este o salvare prin fugă. Este o însăilare a femeii-ființă, întreagă, în arhaicitatea pădurii, găsirea unei noi dimensiuni filosofice și aproape deice. Pe când hamadriada (femeia-copac, clasică, brahmană) este o zână de copac. Aici, în această carte, este retragerea, exilul, fuga. Căpătarea de sens, către o arhaicitate umbroasă și atipică, dar totuși deică.


Volumul conține poezie neprelucrată sau foarte puțin refrazată, scrisă de-a lungul anilor și prezentă și în acest site, aproape cincisprezece ani poetici, vrând, de asemenea, să înfățișeze o viziune originală asupra făpturii arhaice, neîngrădite, prin contopirea imaginativă, și dacă vechiul se găsește, de pildă, când stai lângă pădurea umedă, aflată în rouă călduță, sau lângă un izvor abia descoperit, numindu-te, poate, Luana Anghelos, atunci totul pare a intui o nouă viziune cu privire la propria-ți cale prin haosul vieții, inerent, plină de scaieții neînțelegerilor, dar salvatoare prin noua modalitate de privire a împrejurimilor care se clarifică, însă, prin apropierea de brut, ca de un copac sfânt. Pe care îl găsești.

Atunci, de fapt, ar începe identificarea. Cu propria ființă atipică, care găsește salvare, din fața ostilităților (vieții) ca o evadare în ”da silva” arhaică și ca o contopire cu ea. Ce este ”da silva”, un concept, o cale, un tao atipic al sufletului, o identificare care merge până la contopire, ca înspre un alt Dumnezeu. Când probabil căile obișnuite dispar, e un fel de picnic în mijlocul ascunderilor și o salvare. Este, de fapt, strigătul Luanei Anghelos, este sarea ființei ei dulci, care cheamă și se ascunde în pădurea arhaică.

Și totul devine atunci protecție și balsam aproape real. Devine vindecare prin identificare. (Care, măcar în poezie, ca loc vindecător al femeii, este posibilă.) Hamadriada, ca identificare cu femeia, nebunia copacului resimțită în trup, aproape constitutiv, prin identificare, un fel de Daphne a pădurii (pentru că femeia fuge!) e pădurea care o ascunde, de fapt, pe sărmana Luana, sau copacul spiritual, toate sunt prezente, în arhitectura spirituală feminină, și poate în femeia care caută și întotdeauna găsește hrană în arhaicitatea veche și în ea însăși.


De la Copacul Deic, aflat prin cărțile mele, adică de la copacul generator (de stele generate, galbene, sau de pereche-întru-copacul-bază-pereche nobil dumnezeiască sau poate numai adamică), sau poate numai de la hamdriadă, despre care să tot scriu de pe vremea debutului meu, trec acum, de fapt, înspre Copacul-arhaic.

Fie că, poate, copacul este stejar vechi sau cedrul sfințeniei, sau poate un salcâm cu flori proaspete, Luana află, parcă, numai calea spre descifrarea frunzelor și în arhaicitate, într-o structură veche, care nu trădează femeia. Poate nici scriitura să nu trădeze, conceptual, niciodată și să urmărească împământeniții pași ai femeii ( aceia în legătură cu pădurea, pentru femeie, o silva spirituală și cu tot ceea ce se leagă de spirit sau de alte elemente pseudo-deice). ”Miticitatea multifazică a copacului este, pesemne, de mult timp pe Terra. Am scris foarte mult despre copacul generator, deic, pereche, sau chiar și ”copacul cu stele” concept mai amplu total generator de univers, a venit timpul să scriu și despre Copacul arhaic. Adică despre copacul vechi și bătrân, care se află prin ascunzimi și care miroase foarte tare a umezeală. Scutul plin de rouă, stejarul vechi sau cedrul sfințit, de care nu m-am dezis... Poate adevărul nu se află decât undeva la mijloc.” Poate oamenii sunt mesagerii îndepărtărilor, poate ei reamintesc. Despre spirite de pădure, întâlnite pe la vechile triburi vechi și arhaice sau de hamadriade. Poate oamenii țes povești. Unele sunt în carnea și în oasele lor, ei, cititorii, doar trebuie să le redescopere.

Nimic poate nu este atât de frumos decât arhaicitatea pădurii și a neînțelegerilor... Portativ aspru este mintea omului, dar inima este sensul de mișcare către înțelegerea unui copac, așa după cum, către osul copacului tânjește odihnirea femeii... Sunt toate niște aserțiuni ale neînțelegerilor. Ca și cum ai păși, neputând, de fapt, să ajungi nicăieri, decât în umbra unui adăpost umed și arhaic, imaginat în volum.

Luana Anghelos este, de fapt, un alter-ego poetic. Luana este o altă Iulie este Iuliana poetică, regăsită numai în mediul-poezie, iar Anghel, numele mamei. Probabil, Luana Anghelos, ca personaj scriitoricesc și alter-ego reprezintă dedublarea necesară în imaginarea poetică, care cu siguranță va mai apărea, foarte curând, și în alte cărți.


POEZII DIN VOLUM:


Bundița mea roșie, cu petale roșii de trandafiri udate de ploaie
stropi de rouă, trezindu-mă
trezitu-m-au copacii arhaici și rădăcinile subțirimilor
eu sunt Copacul femeie și SUNT FEMEIA
îmi sunt doinele care nu au izbândit niciodată
decât în umbra cea plină de stropi mai călduți
a Copacului
stelele să îmi stea galbene și să mă întrebe
ce-i cu tine
Copacul care este femeie și femeia care este Copac
și nimeni
nu îmi va lua fericirea mea trandafiriu-portocalie...

tânără la față și frumoasă
rozalie
pe undeva răsăriseră, din mine, tot felul de perle
eram micuță și albă, eram trunchi vechi
eram prea micuță
multă umbră și umezeală unde crescuseră mușchii, lichenii și goangele
dădea ploaia să mă caute și pe frunze cădeau stropi mari miroseau a pădure și
a iasomie, parfumul ei să mă caute
și era
o impresie pesemne arhaică o senzație arhaică care nu îmi dădea pace
un fel de arhaicitate provenită din carne pentru că mă confundam cu pădurea
eram umedă și era umedă
îmi gâdila tălpile
multă răcoare pe pulpe, era ploaie care cădea, astăzi, mai caldă
și zvâcneau picăturile de apă pe fiecare frunză frumoasă
umeda mea pădure!
Silvana arhaica! Trunchi!
și alt Dumnezeu nu îmi trebuia.


Ninsese mult, Luana, peste lumea ta împietrită
complexa mea Luana și apoi celelalte lumi cu pisici
erai numai o femeie casnică și ningea peste prăjiturile tale
pentru cine culegeai, de fapt, vișinii
în vara trecută
pune-ți bărbate peste ochelarii de cal
niște prelungi sfori de zahăr și să o prinzi pe femeie în ele
pentru că o femeie, în genere, se teme
când vine iarna și ninge întruna peste prăjiturile ei
sunt, desigur, numai niște intruziuni în locuri cu miere și cuburi
iar o femeie se teme întotdeauna când
o găsești
într-o casă, în timp ce ea își coace prăjiturile
este multă frică în mâinile ei
și o femeie temătoare, Luana, nu e niciodată o femeie frumoasă

unde îți sunt prăjiturile femeia mea Luată să îți pun mure și vin în ele
nu, că eu am murele mele
nu îmi trebuiesc altele
dă-mi ciuperci
nu îți dau și în fond o femeie frumoasă nu mănâncă niciodată ciuperci
ci calcă pe ele și pe rugul și spinul de mure

e atâta răcoare...
se trezesc din somnul lor pădurile și mă cheamă, îs mari și mă cheamă

Te cheamă?

Luana... Le auzisem, și m-am cufundat în răcoare și-n ploaie, erau ploi
care mă spălau erau dulci și călduțe cădeau peste îmbrăcăminți
într-atât îmi iubeam copacii mei cei mari și de taină
fă-te scorbură și depărtează-te de Luana pentru că ea
stă singură, în ploaia călduță
și în pădure

Intruzezi, desigur, în locul cu femeia aceea casnică
și nu dai doi bani pe zăpada de pe prăjiturile ei
ești încă frumoasă, Luana, pentru că tu niciodată nu ai fost o femeie frumoasă
lasă-mă, de fapt, să te țin, femeia mea, foarte aproape
și dă-o naibii de lume, cu pădurile ei care s-au încâlcit, de un timp;



Basme de la Cetatea cea albă...


O fată foarte tânără e înăuntrul meu și totul e un rost de tăcere
Ești, pesemne, ca o stea proaspăt născută, în cetatea mea de pânză adormitoare
iar femeia ta, pe nume Luana, are sub gleznă niște papucei roșii de pânză
deja, mă joc cu amândoi prin zăpadă, că sunt roșii, de asta, mă joc
ești, de fapt, cetatea mea de pânză lăuntrică,
poate ar fi cazul
(Să nu știi tu că într-o mașină de tranzit îmi rămăseseră
toate darurile tale
mă zgâiesc după tine cu nasul lipit pe fereastra pe jumătate deschisă
toate darurile tale și papucii tăi sunt roșii ca trandafirii.)
Aștept ceva poate o alipire a orașelor în care locuim fiecare
dacă o să ningă mâine, spre tine, din cetatea mea cu fulgi albi, ca laptele
la picior, am deja, magic, cele trei grame de zăpadă, vedea-te-aș tăcut
pe întinsul meu drum cu zăpezi…
de nesăbuit, mă crezi întru frumoasă întinderea și cele atâtea ziduri de zăpadă lăuntrică
e despre cetatea mea de pâslă și despre zidurile ei foarte vechi
poate râul care o traversează îți va face nu cu mâna
pentru că râurile nu au mână
ci țin doar o rostuire de peștișori thailandezi, aclimatizați într-o apă dubios de murdară dar călduță
care trece de-a dreptul prin ziduri, încât zidurile sunt calde, la pipăit
puțină fierbințeală de la izvoarele acelea de apă caldă și, presupun, termală
pui palma cam împrăștiat pe ziduri le simți la mână și sunt călduțe

Eu nu sunt pesemne prea înțeleaptă cu tine zicându-ți
sunt, cum să nu fiu, o păcăleală a fostei tale iubite
papuceii cei roșii nu mi i-ai legat tu, nu este despre legarea picioarelor,
e despre tradiția aceea cu papucul meu roșu cu care o să dau după tine,
oamenii sunt, pesemne, mai ciudați
privește la Cerbul azi nevăzut cum ia în coarne celălalt rit și se duce
în lacrimi, o să mă întorc și o să desenez, pe fereastră, cu mâinile
pădurile cele ascunse ale tuturor animalelor, nu îmi e frică de răzvrătirea vulpilor roșii
o să îmi chem unda de pe dealul cel mare și din pădurea viselor tale înăsprite
îmi vor lega, cu unda aceea, picioarele, ca în tradițiile chinezești
nu cu sfori de cânepă,
însă mi le voi lega, cu sfori, totuși, singură
voi plânge după picioarele mele și mi le voi lega…

Spuneau, undeva în grădina ta cea sălbăticită și mult solitară
nu încap decât diamante foarte mari care sclipesc mai albe decât diminețile
o să merg, împreună cu tine, și o să caut pădurea aceea
să dau cu papuci după ea
e ceva în tristețea pisicilor ofuscate
recunosc totul
tu ești o pisică, eu nu sunt pisică de casă, cum să fiu
însă, câteodată, mă fac o pisică atunci când trebuie să mă dau jos
dintr-un loc prea înalt de pe un acoperiș de peste apă și din depărtarea în care, poate ieri, m-ai exilat
cad în fund cumva exact cum trebuie când o să dai, după mine, cu gheme albastre de mohair
după cerbi, după vulpi, după nunți și bursuci, după atâtea păduri,

Tradiția spune că te înșeli și că eu abia ce mă joc,
e tradiția aceea, să stau cu amândouă picioarele în apă de pârâu
atât cât vreau eu
nu în apa cetății tale, care e obtuzată;
în lacrimi, voi desena cu degetele pe toate ferestrele tale
mă voi bate cu frumusețea zăpezii cu fulgii ei preafrumoși
cum să nu îți desenez aceste cuvinte pe un halou bun pe sticlă?
la primăvară, se vor întâmpla, așadar, cele mai absurde lucruri
un tâmp… un cerb prea tâmp
vânătoarea cea nesăbuită a pisicilor de pe acoperișuri de apă mișcătoare
o dragoste mare un iubit mare și bun care va apărea la capătul podului
(chiar după ce am dat după tine cu papucul cel roșu,
pierzându-l);
În orașul acesta, nenaturale toate principiile de lebădă
îmi spuneai despre lebede sunt nenaturale
dar, la primăvară, vor fi alte păsări și alte sute de povestiri aiurite
pe cărările cu petale de măr sălbatic care pornesc de la locurile cireșilor.

e un fel de doină ca de lebădă
o aud
nu mă-înțelegi, petale de la locurile cireșilor sunt aici, neforțat.


Fata cu coroniță de flori


Eram fata cu coroniță de flori de pădure, înghețaseră și se făcuseră de aur
le-am luat, foarte încet, de pe căpătai
că erau frumoase
nu mai aveam nevoie de ele
nici măcar de mine nu aveam...
apoi le-am lăsat din mâini, să se ducă departe
ca așa călătoresc florile
dar nu le-am găsit, cu adevărat, niciodată
până când m-au așezat în cenușă din mine a răsărit, dintr-odată, un copac auriu
drept din cenușă
pentru mine a fost numai cucută și cenușă și nu am avut mormânt bun
ci stăteam ca un copac de aur căutând radiculi și soare
de aceea a trebuit să plec, cumva, de aici...
Măi copac,
ce faci?
sunt de aur stau
fac fructe de aur și stau...
Luana, o să trăiesc numai...........
Zâmbeam către tot copacii, ”Pentru că, Luana, te simt frumoasă...”
Și s-a lăsat o liniște mare pentru sufletul meu.


Laleaua roz


Binele probabil se ține undeva
unde
a amuțit totul, în tăcerea îngerilor,
au plecat, de bătrâni, mai departe,
undeva
și
aici
nu se mai aude nimic, e totul scris
nici măcar iarba când crește, prea mică la fir, nu se-aude
nici măcar sufletul
stând înghețat și uimit,
prefăcut într-o bucată de pește uscat
când nu se mai se aude niciun ceas pe perete
și e liniște,
nicio apă-înghețată care să spele salcâmii pe-afară de pomul care nu știe că plouă cu bine
ploaia e bună
ca o plăcintă cu lobodă îmbrobodită de o fată frumoasă
când nu se mai se aude ceasul de pe perete
totul e scris dinainte
și-aștepți
atingi cu degetele, speriată, pendula din casă
speri ca dintr-un colț să se iște ceva și să te uimească
ca un fluture luminat într-o închisoare
sordidă
de
cameră
aripile lui erau foarte albastre și sclipitoare
dar tu ești speriat
foarte singur
unde se face dintr-odată lumină
”pământul cu lumină dedesubt”
aș scrie o carte care să se numească așa
și vreau gâza aia
din colțul peretelui, să își ia zborul din mizeria asta de lume
să mă ia și pe mine cu dânsa, poate ne împrietenim cu dumnezeu
el știe
e frumoasă
e mică
e într-un leagăn de pădure câteodată, unde nu sunt lacrimi pe-afară,
o găsești,
se leagănă
se-împacă ușor,
floarea ei preferată era laleaua roz.


Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale


Altceva nu aveai...
îți rupseseră toate hăinuțele trandafirii ale sufletului
intruziuni în cetatea cea albă
și în mijlocul trandafirului, unde crescuse, bizar, o floare ascunsă
cetăți în cetăți
flori în flori
oameni în oameni
păsări în trunchi și trunchi de pasăre zvâcnitoare
oameni în oameni
flori în flori
cetăți în cetăți
și în mijlocul trandafirului, unde crescuse, bizar, o floare ascunsă
intruziuni în cetatea cea albă
îți rupseseră toate hăinuțele trandafirii ale sufletului
Altceva nu aveai...


Dumnezeul meu e pădurea cea foarte veche...

Pesemne nu am înțeles, despre păduri, decât că erau foarte vechi
și că aveau nevoie doar de un izvor de apă
pe care îl îndrăgeam.
Așa că m-am depărtat, încet, de mine însămi,
nimeni nu avea, cu adevărat, nevoie de Luana,
mi-am luat, la purtător, pe fiecare, absolut toate lacrimile, nici ele nu aveau nevoie de mine,
pentru că, din mine însămi, porneau
și ele erau izvoare cu destin nefericit, erau pădurea, deși erau călduțe și sărate ca o ciupercă foarte proaspătă
vrem să fim vesele, Luana, vrem să fim lacrimi de fericire!
Nu vrem să fim izvoare de durere, Luana, pornind din pădurea durerilor,
nu vrem ca tu să plângi, cu picioarele
în apa de râu, din pădure,
pentru că, în curând, va veni vara, iar tu trebuie să rămâi, Luana, fericită!
Era un fel de poveste, în toate,
ca și cum se deschise o cutie plină cu stele
care stăteau, pe jos, într-o pădure, și îmi urlau să renunț la toate
și să merg înainte.
Iar eu nu mai aveam nici glas niște cosițe castanii și mă afundam, din ce în ce mai adânc în pădure și-n tina pământului negru,
să caut altfel de izvoare și alte sensuri și un sens mai fericit plânsului
Nu îl găseam, nici măcar în prismele care se ridicaseră subit
în chip de templu
Stai cu mine, Luana.
Și mi-am luat durerile aș fi vrut să scap Dumnezeul meu nu e pe aici
El e pădurea... Are un chip frumos, el e pădurea... Și mi-am șters
apoi picioarele din tina unde eram
în fața pădurii
am pășit pe picioarele mele desculțe frumoase
pe covoarele roșii care fuseseră așezate de cineva drept prin pădure
Pe cine să caut eu? Singurătatea?
dar nimic nu era pe jos, covoarele se luaseră,
așa că m-am aplecat mai la stânga unde era
un rug de mure
nu se copseseră
dar îmi era foame nu se copseseră pentru mine
nu
m-am așezat drept pe pământul acela cu frunze care
încă nu putreziseră, de anul trecut și am început să mă scutur
cu plânsul.
De ce plângi Luana? De ce plângi?
Crengile...
nu vă speriați, că nu o să stau pe aici foarte mult
mi se zbăteau ceva sub cămașă era inima
era trupul meu amărât
Nu o să stau foarte mult... O sa plec, și eu, în curând, de la voi...


Laleaua cea mică, nu mai încap, în tine, raze

Cred că, afundați în nimic, nu ne așteaptă nimic (ci doar bucăți sfinte, ce se pot pipăi, pe deasupra gheții)
acesta este doar un carusel foarte viu deasupra sunt îngerii și cumva îmi imaginez
cum va fi dincolo
sunt biserici dincolo
sunt sănii
e zăpadă
broaștele negre să stea liniștite sub lacul înghețat pentru că pe deasupra trec îngerii
sunt raze în fiecare fulg de zăpadă sau
nu seamănă cărbunele cu zăpada
mersesem până la măslini, să Îți spun să nu Îți pierzi mintea, ci Paștele
nu îmi pierdusem mintea, ci Paștele
te-aș salva de la Iuda, aș urla după Tine cu Magdala și celelalte femei
soldații ne-ar ține împingându-ne deoparte cu scutul și cu brațele să nu trecem

nu se cade să te împotrivești, însă, nu m-am născut acum 2000 de ani să alerg și să scutur măslinul ca să nu facă prostii
cunoscusem durerea Mariei
este liniște, în caruselul cel viu, și-n frunzar

oamenii nu au lăsat astăzi în pace caii de lemn și picturile de pe el
pentru că moartea nu te merită numai femeile pe care le-ai hrănit
cu un pic de pește și pe ziua azi
imaginile disparate se îndepărtează tot mai mult
împinsesem puternic cu picioarele atunci a plâns mama cel mai puternic
pe deasupra nuferilor, însă, femeile-înger își spală picioarele frumoase cu apă din belșug
și să plâng, plânsesem
nu mai înțelegeam drumul lacrimilor, în jos, pe obraji nu mai pricepeam de ce cădeau lacrimile
așa e discursul poetului orb, poetesei poetului orb și fiicei lor oarbe, poetă
cred că, afundați în nimic, nu ne așteaptă nimic (ci doar bucăți sfinte, ce se pot pipăi, pe deasupra gheții)
un fel de fetiță care se joacă de-a muchia cuburilor
făcând, cu unghiile, ferestre prea mici, prin petale cea roz
un fel de pruncuță de lapte care nu dă de bunul dumnezeu atunci când se roagă
ea nu are nevoie de rugăciune picioruțele goale și le aruncă afară din ghete
e tristă
bat din gene, Iisus, numai să îmi spui despre lumea cea vie despre cea a morților unde e frig
nu îți voi spune dacă cumva poate voi dansa, cu multe cioburi sparte, în mână, așa cum păream

știam că cioburile îmi tremurau în palma cea lungă
paharul căzuse alături nu avusesem pic de apă să beau și mi-era sete
așezată într-o lalea
bătând cu brațul afară căutând să fac cu degetele un fel de fereastră
mi-erai apa și în mintea mea crescuse un copac cu un izvor deasupra curgând către Dumnezeu mereu în sus
îmi sunt prea roșii bocancii numărul 24 sunt prea grele cizmulițele acestea azi de fapt să port 38 sau poate 44 (dacă sunt tatăl sau bărbatul ei și-al lalelelor)
meditasem destul și știusem sunt raze în fiecare fulg de zăpadă simțisem incandescența soarelui de deasupra
se umpluseră fulgii de zăpadă cu raze
plânsesem
și nu m-am știut hrăni din peștele mulțimii pentru că
cineva o luase de-a dreptul pe apă
plecaseși
încă îmi fac ferestre, Iisus, în laleaua prea scumpă, aș lua-o de-a dreptul după mulțime
e carnea nu e sângele meu nu e sângele meu e doar fericirea prea liberă care scapă în sfârșit de cătușe
descătușarea, în Confesional, nu mi-ai ascultat-o și mi-ai certat
drumul, înapoi, în lume, este, de fapt, un fel de a te întoarce, de pe-o insulă geruită, înapoi, în viață născându-te
și de-a împlini
un an
suflă cerbul Crăciunului, înapoi, în lumânări
mi-a rămas parfumul de descoperit umbra iederii să îl poarte de pe umărul gol mai departe
mai vino un an doar un an și voi fi doar un copil de un an care crește foarte încet
nu voi plânge, un an
am privit printr-un ochean moartea cea veche m-am speriat
raze străbat zăpezile, înapoi
Talita Talita Cumi
câlți de miei
și copii prea mici,
din care este făcută omenirea întreagă.


Bărbatul

Te rog, pământule, ară cu plugul tău pe genele mele
culcă spicele purpurii de la dânsul din piept
miriade de flori pe milioane de biciclete
râd copiii
da este o zi de însemnat.
așa trece primăvara până în iarnă se oprește
așa bărbatul meu poartă încălțăminte grea
pe zăpada care scârțâie trec care cu boi
bătrânele satului îl primesc ca pe un brad ca pe un urs ca pe o crizantemă primăvara oprește-te bărbate să-ți dau apă să bei
bea apă și-apoi mergi mai departe
el se coboară din haine de miel
înăuntrul de casă de chirpici
mă privește
și repede pleacă.


Domnule T.

Nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine
unde este atât de frig încât pereții prind să înflorească subit
unde bunica și mai ales copilul pe care abia l-am născut
nu mai învață decât cei mai mici pași
unii înfloriți ca pereții care ne plâng
așa înflorit după cum sunt ei
care ne plâng pe noi, domnule T., pe noi și gerul din jur
departe
Dumnezeu se salvează trecând ușor ca păpădia către stelele lui
pe cer este atâta liniște și îngerii sunt cu adevărat fericiți
și mai ales foarte albi și liniștiți culegând papucei pentru piciorușele fragile ale
delicatelor zâne ale copacilor/poate și pentru niște fluturi
da
în cer e totul foarte bine, domnule T.
acolo nu va fi frig niciodată
pereții cerului nu vor arde nicicând ci doar vor străluci preafrumoși
ca niște lumânări cu ceară portocalie

Iisus îmi zâmbește de acolo din cer, domnule T.
nu înțeleg, domnule T., de ce mai rămâi aici lângă mine
aici, sub cer, e atât de frig
încât culeg flori de câmp de pe pereți

Aici oamenii seamănă cu niște litere T., domnule T.
iar niște câini foarte reci
alunecă pe gheață chiar în iarna aceasta care a început să se-aștearnă
domnule T.
să nu uiți domnule T. că ție îți place mai ales primăvara
iar la mine, aici, este foarte frig
sufletul meu mestecă pâine uscată și nuci.

N.A. (2024) Poza a fost up-datată după distribuție ”Lulu” (site de carte)_