A murit Omul disponibil

A murit Ion Zubașcu, un om religios și totuși plin de umor, un poet puternic, vitalist, înnoitor de limbaj. Un prieten căruia îi plăcea să se așeze alături de tineri. Și un interpret tulburător de melodii vechi, din Maramureșul lui drag. În amintirea unui om extraordinar, care a privit arta ca pe un dar divin și care, mai presus de orice, radia bunătate, curaj, atitudine.

Urâtul cel mai frumos din lume

Cum se face că o carte despre moarte și boală te poate face să zâmbești și-ți dă impresia că ești mai inteligent după ce ai citit-o? Poate pentru că autorul separă arta de viață încă de la început: „mâncăm ca să mâncăm și scriem ca să scriem”? Atunci cum se face că cele mai spectaculoase efecte poetice țâșnesc chiar din grozăvia vieții: „mergeți și faceți o clismă înainte de rectoscopie”?

În Moarte de Om. O poveste de viață (Limes, 2010), Ion Zubașcu a reușit să atingă punctul maxim al autenticității, al existenței ca esență. Ceea ce nu a putut Marius Ianuș, care acum se dezice de toate scrierile sale fracturiste, reușește mai vârstnicul său confrate cu o vitalitate și o curiozitate ce „artistizează” totul. Ochiul lui funcționează ca o cameră de filmat ce nu ratează nimic, filmând hulpav cu ironie tragică, fără sarcasm. Se montează astfel un reality-show fără exhibiționisme, incluzând doar strictul necesar. Oarecum, înfăptuirea este asemănătoare cu cea a lui Baudelaire din Une charogne, unde parada estetizantă se baza pe înflorirea cărnii, pe animalul vegetalizat. Un moto din Trupul știe mai mult al lui Gheorghe Crăciun, lămurește principiile de funcționare ale acestui naturalism: „Poezia utilizată/Ca un tratat de anatomie”. Cam ceea ce făcuse și Rembrandt în Lecția de anatomie. Ion Zubașcu poetizează lexicul oncologic, dispunându-l într-un epic alert. Literalitatea este mixată cu un existențialism sui-generis, cu debușeu creștin. Aceasta este Profeția organică, primul ciclu al volumului: „într-o bună dimineață m-a trezit Hieronimus Bosch din somn/și mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei/în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie” (Tragedii de familie). Asta după ce poemul inaugural fusese un psalm implorator de viață.

Naturalismul obscen devine poetic datorită – greu de crezut – transcrierii jurnalistice a stării de fapt: „domnul cu valva aortică înlocuită și testicolele extirpate/își bea liniștit cafeaua cu doamna fără uter și rect/cu punga colostomică la vedere pe masă/și tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros” (Bufetul Oșanca). Rezultă un superb reportaj de front, în care cultura este trăită, iar viața este culturalizată.

Cucerirea de Noi spații pentru poezie nu implică doar filtrarea suferinței fizice acerbe prin lexicul neologic, barbar și poetic totdeodată, ci și reconsiderarea ironic detașată a lumii scriitoricești. Dacă în mini-ciclul Mesaje de familie e-mail-urile schimbate între tată și copiii răspândiți prin lume ating punctul zero al expresivității limbajului, tragedia fiind transcrisă cu jale dar și cu bărbăție, Negresa, variantă proprie și Ioan Nou Teolog de la terasa MNLR sunt delicioase (de)mitologizări ale breslei. Când aflăm că „râul Iordanului trece prin mijlcoul grădinii de vară MNLR”, ne umflă și mândria, dar și râsul.
Urâtul poate fi un stimulent și pentru rugăciune. Ion Zubașcu poate fi considerat cu ușurință un poet religios, ceea ce nu înseamnă dogmatic. Boala este un semn al iubirii divine – Dumnezeu îi pedepsește pe cei de care îi pasă. Multe poeme sunt psalmi de strigare a deznădejdii, precum o făcea Iov: „singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort/până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). În toate, însă, o iubire disperată de viață. Pentru că numai în viață se poate produce și consuma artă.

Dar cel mai important aspect al volumului este cel de Jurnal de moarte și de supraviețuire, care pare să respecte legea de bază a jurnalismului de tip american: it bleeds, it sells. „mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări și texte, transmițând astfel în direct corespondențe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind”. Spun că doar pare, întrucât bucuria copilărească de a trăi nu lasă loc cinismului, deși autorul, enciclopedist cum îl știm, are nervi și pentru balcanismele politice.
Omul disponibil a evoluat până la punctul terminus. Aici, el constată ușor amuzat că viața nu i-a permis să scrie capodopere, însă proximitatea morții îi dă posibilitatea să se autodepășească. De la postistorie și regresie în comuna primitivă, adică în arta orfică și sacră, înapoi la greva de la metrou. Omul disponibil este caracterizat de stoicism ocoș și de devotamentul pentru Maria și coconi, pe care îi cântă cu orice prilej. Și pentru că poetul știe că viața fentează capodopera, el practică reducția fenomenologică, punând între paranteze ceea ce-l interesează, izloându-l de context. Dar cum îl interesează cam tot, o paranteză o include pe alta, formând matrici cosmice.

Până la urmă, seducția cărții are mai multe surse: onestitatea formală, tensiunea zicerii, problematizarea continuă, naturalismul pudic, poetica integrală, scutită de evaziuni, curajul de a străbate zone dezolante și (auto)ironia. De unde și senzația copleșitoare.