poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3109 .



Jurnal de pușcăriaș
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Stefan Doru Dancus ]

2007-11-14  |     | 



Ieri am fost căutat de mama și de prietena mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare și am spus că asta în care stau e una mică, în comparație cu marea închisoare din ființa cuiva mai mare decât mine. Femei deștepte, au zâmbit și ele, au înțeles și ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neașteptat colț al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.

Am descoperit cu uimire că avem șoareci și gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzați, printre poveștile despre “lovituri” fabuloase și târfe “ca-n occident”, înjurând viața, calculând câte pachete de “bune” (țigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtați, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în pușcărie prin veșnica metodă a ascunderii în pâine.

Iubirea. Din nou iubirea.
“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”
În celula vecină sunt închiși doi tineri, acuzați de proxenetism sau așa ceva. Susțin că sunt nevinovați, că poliția și justiția și-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocații lor. În apropiere au fost închise mama și sora unuia dintre ei și soția celuilalt.
“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toții în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simți?”
Își scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând și le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere și apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse și cu postere cu femei goale pe pereți.

Prietena mea a zis că azi mă va căuta din nou - cum trece timpul! - nici n-am simțit când am pătruns în ziua “de vizită”. Prietena mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceață, o cafea, o narghilea...
Un tip, Dumitru M.: “Vă așteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârșitul săptămânii” - eu aveam copiii la mine - domnia sa a uitat să-mi spună unde locuiește și oricum n-aș fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorțat cu doi copii.
Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă și mănoasă.

Mi-au spus că da, există și homosexuali, sunt puțini și nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestații sunt ocupați cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relații comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, își acoperă lateralele paturilor cu pături și cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar și Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puțini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.

Marți, zi de “vorbitor”. Prietena mea îmi aduce țigări și cafea. Stăm față în față, îmi spune câți bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat... Nu plânge, cel puțin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.
I-aș fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ți filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) - gesturile, chipul” - dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deși se ține tare, simt cum încearcă din răsputeri să-și oprească lacrimile și tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentință, pot avea dimensiunea încă a unei despărțiri. Vorbim despre subiecte omenești, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecțiile de ziare și reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea - de profesie eliberat...

Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula și aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci și mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, ea se întinde peste granița “vorbitor”-ului, îmi prinde și-mi sărută mâna. Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se așează la un geam ciudat și primește o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipsește. Înghesui totul mecanic într-o sacoșă din plastic, ea a ieșit deja din clădire, ieșim și noi cu toții, mărșăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei - îmi revin greu din stupefacție - în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.

Să am răbdare, a insistat, să nu fac vreo prostie - se referă la rarele accese de violență în care puterile pe care le am răscoală în mine forțe necunoscute de savanți: pot dărâma zidurile și pot devia traiectoriile gloanțelor.
Sunt conștient de risc, oamenii nu trebuie să știe cine a trecut ca un fulger prin existențele lor de doi bani. Am creat în jurul meu un glob învizibil și strălucitor, prietenii mei au aflat de asta și zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forțez să intre în dimensiunea vremii vieții mele.

Șaolin, un țigan gras, sub 30 de ani, și-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape toți recidiviștii au așa ceva, e un semn de bărbăție ce le dă autoritate în fața celor fără bile, ca tatuajele pe care și le face oricine intră în închisoare.

Unii din pușcăriași au avocați plătiți, se gândesc la faptul că plătindu-și astfel de ființe, vor fi apărați cu adevărat, nu “din oficiu”. Avocații îi apără și fac sex cu nevestele lor. Când pușcăriașii ies, le dau “gaură”, adică îi fură, apoi își continuă viața alături de consoartele lor pătate. “Berlin Alexanderplatz”. Nimic nu s-a schimbat din 1920 până în 2003, e un cerc vicios: pușcăriașii ajung din nou la pușcărie, avocații se culcă din nou cu nevestele lor. Copiii pușcăriașilor învață meseria de mici, avocații îmbătrânesc și predau ștafeta copiilor lor. Se repetă aceleași lucruri, se culcă aceiași avocați cu aceleași neveste. Carusel. La nesfârșit. Totul e-n regulă, și de ce ar trebui să intervină cineva? E convenabil pentru toată lumea.
O revistă porno poate fi închiriată cu “patru bune”; noaptea, aproape toți se închid în WC și se masturbează. Dimineața, cu priviri vinovate, îmi spun că n-au ce face, asta e, se descarcă și ei cum pot, e bine totuși că n-au ajuns vreo Pamelă ori vreo Andree Marin. “Ca-n armată”, spun eu înțelegător. “Exact, ca-n armată”, se înveselesc ei și, odată problema rezolvată și acceptată ca indispensabilă și firească după gratii, își văd cu toții de treabă. Mă apuc de “Logica” lui Radu Cosașu.

Voi sta în curând la o masă, va fi acolo și prietena mea, vor fi acolo și alții. Voi fi compătimit, mi se va cere imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de acest fel e urmată de o cădere într-o groapă și mai adâncă. Nu așa trebuie luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenție, vor turui continuu despre faptul că am toți așii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel mai înțelept de pe fața pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.
Poate le voi spune acelora că o viață de om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ți-a dat o palmă, ci pentru a întoarce și celălalt obraz; poate nu le voi spune - depinde de starea lor de spirit.
Mă aflu totuși în nordul țării noastre, dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.
Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicații, fără compromisuri.
Între zidurile ce ne înconjoară din toate părțile (suntem încercuiți de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat, “nu mulți, vreo 20”, alții s-au împușcat (subofițeri însărcinați cu paza celor ce se spânzură). Dispariția acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au fost ocupate de alții iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alți paznici.
Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu i-ar putea învia pe sinucigașii de ieri? Nu așa se pune la cale o revoltă, o desfășurare evenimențială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru modestele lor capacități de analiză.
În nordul acestei patrii e dimineață. Iubita mea se trezește, își face cafea. Mult a fost, puțin a rămas.

“Bunădimineațadomnuleofițercamera8faceapelulcu4deținuți”. Nimigean a terminat, controlorii ies, închid ușa. Somnoros, Lakatoș se ridică în picioare și fără nici o introducere spune:
“Tovarășulnicolaeceaușescusecretargeneralalpartiduluicomunistromân”, și după o scurtă pauză: “președintealromânieicomandantsupremalforțelorarmate”.
După care își ia papucii și se duce la toaletă.
Curioasă dimineață.

Vorbim cu toții despre iubire. Unii, cu figuri pocăite și pline de falsă smerenie, dau lecții și rețete, prefăcându-se că nu știu de faptul că sunt plictisitori: de câte ori apar la televizor, în rochii negre, telespectatorii schimbă programul.

Modul brutal în care eu și iubita mea am fost despărțiți mi-a lovit ființa ca o salvă de tun. Ea - în fața clădirii poliției, o instituție de care societatea civilă se teme. Am fost urcat în mașină, a rămas, micuță și aproape neînțelegând ce se petrece și cum de se petrece atât de repede.
Păsările și animalele, despărțite de puii și perechile lor de către inconștiența umană - imaginea înspăimântătoare a durerii lor mi-a invadat gândurile. Poate că durerea mea de ființă rațională nu este decât a mia parte din durerea lor - despărțite din cauză că sunt nevinovate.
Trebuia să învăț și asta ca să pot urca și coborî cu ușurință scara sentimentelor celorlalte vietăți ale planetei. Acest fapt mă mai înseninează dar nu reduce trecerea minutelor electrice de care sunt bombardat în orele în care așteptarea nu mai poate fi suportată. Recunosc: mi-e dor de ea iar acest sentiment contrar auto-controlului mă chinuie. Iată că am și eu o slăbiciune, un punct vulnerabil.

Se apropie clipa când niște oameni străini vor decide asupra vinovăției sau nevinovăției mele. În zilele cât am stat închis am formulat pledoarii strălucitoare și am construit discursuri inegalabile pe care, dacă le-aș fi scris, ar fi intrat în toate manualele de retorică ale lumii. La nimic nu-mi vor sluji, deoarece știu că fiecare secundă a timpului este o provocare de tip diferit. M-am gândit la aceasta într-o noapte când, după ce m-am rugat, am fost iluminat de cuvintele Bibliei: “Dar când vă vor duce în fața judecătorilor să nu vă gândiți la ce veți spune ori cum veți spune, pentru că Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi”.
Am adormit și am visat-o pe ea, cea care, de când sunt închis, mi+a devenit din prietenă - iubită.

Scriu eliberat de orice intenție de-a merge după un plan, după o idee de adunare a acestor fragmente într-o schemă unitară ce ar avea ca rezultat o carte scrisă în standarde clasice. Ceea ce fac pare, aparent, un jurnal, dar eu nu simt aceste rânduri ca pe niște destăinuiri.
Revin: dacă mi-e dor de ea, scriu că mi-e dor de ea. Iar acuma mi-e dor.

Mă caută Dim Mariș, a rămas tot șef la un ziar local. Vine cu un avocat, îmi aduce mâncare și țigări. Conserve de carne (neștiind că eu nu mai mănânc animale), țigări cu filtru (în ideea că voi fi renunțat la “Carpați”-ul tradițional) etc. Nu știe că situația în care mă aflu e una mai presus de puterea de înțelegere obișnuită. Nu ne-am văzut de vreo 4-5 ani.
Amuzat, am sărit de la un subiect la altul, nedumerindu-i. Individul de la poartă, care supraveghea “vorbitorul” mă privea consternat, doar eram căutat de presă, ceea ce nu se întâmplă prea des în perimetrul acesta dezolant. Bănuitor chiar: cine știe cine-i deținutul ăsta și noi habar n-avem!
Cine să fiu - un scriitor. După 13 ani de la “revoluția” română, autoritățile de partid și de stat și-au reluat meseriile: se năpustesc din nou asupra scriitorilor, infractorii fiind, în general, oameni cu care te poți înțelege, la o adică. Scriitor-infractor. Rimează.

După câteva ore: sunt un VIP, vorbesc toți deținuții despre mine, sunt privit cu și mai mult respect. Am împărțit conservele, țigările, cafeaua și celelalte mărunțișuri care fac viața de aici mai suportabilă, dl. Mariș a făcut o faptă bună, delicvenții i-au mulțumit în absență misteriosului ziarist. Sper să-i ajute în drumul spre Cer căci și ziariștii au momente în care sunt depășiți de timp iar medaliile de argint nu deschid decât porți de argint.


Se spune că atunci când ieși din închisoare ești altul. Fals. Hoții rămân hoți iar criminalii - criminali. “Reeducarea” de acest tip e un eșec al sistemului. Nu așa trebuie readus omul la linia de plutire - închizându-l. Omenirea a greșit dar e prea târziu, nu se mai poate da înapoi. E prea târziu și pentru metoda mea de-a readuce OMUL în trupurile secătuite ale celor închiși - eu sunt unul singur, ei - zeci, sute de mii. Și apoi mai e și societatea “de-afară”, din “libertate”, indivizi aproape striviți de grozăvia zidurilor unei alte închisori, mult mai mârșavă.
Bine că există iubirea. Cel puțin pentru mine e destul.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!