Start

N-ai nici o scuză “de rigoare”, nici un motiv de-a vorbi cu alții, nici o patimă de cunoscut, nici o justificare existențială, ți s-a tăiat cordonul ombilical, speța te-a părăsit în maternitate, și-au luat cu toții mâna de pe tine, \"mama!”, țipi, lacrimile te asfixiază, au plecat surorile și îngrijitoarele, te-au uitat singur și neajutorat în noaptea ploioasă a nașterii. Vrei să fugi, să scapi de coșmar dar, deja țintuit în oase și carne, ai conștiința vie a faptului că ești abandonat (acestă disperare te va urmări ca un cățel turbat de-a lungul tuturor secolelor în care vei fi aruncat pe neașteptate). N-ai dovezi, nimeni nu te crede, nimeni nu-ți va face loc în mintea și inima lui, vei rătăci sângerând prin zonele unde secolele se îmbină neauzit, nu vei putea cu nimeni vorbi despre cât de cumplit ai fost pedepsit pentru o greșeală care-ți scapă, pe care ai făcut-o fără știi că poartă numele de “greșeală”, pentru că ai fost, în viața ta, miner, de pildă. Sau poet, sau ziarist, sau vânzător la aprozar, de pildă. Ca și cum noaptea, ai scoate în zăpadă, desculț, un copil – pedepsindu-l pentru cine știe ce vinovăție imaginară.