poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1308 .



Clișeu43: poveste de cuplu
proză [ ]
de-ale vieții

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2010-08-15  |     | 



Într-o zi, vrăbiuța și vrăbioiul s-au aciuat la streașina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum șuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineață de primăvară evlavioasă, așezată ca o fecioară sfioasă pe prispa văruită de curând, de-i plăcea și soarelui să facă alpinism, ajungând în grinda cea mai înaltă, ca-ntr-un stei în care își înfigea, triumfător, cea mai ardentă rază, un soi de steag al cutezanței și al izbânzii. Cățărată pe garduri vii și pe copaci, ticsită de gâze, ori, hoinărind printre rândurile de răsaduri ca o cârtiță făcând șanțuri, adevărate jgheaburi de alimentare cu apă a tot ce-nseamnă cu picioarele bine înfipte în pământ, atunci când norii intrau în arenă și își începeau competițiile cu săbii, lănci ori, pur și simplu manevrau, din fotolii, joystick-uri și tot câmpul vizual devenea animat de efecte speciale, mai ales că, parcă priveai prin niște ochelari ciudați asemănători unor clustere de energie care se transformau în diverse spectre de culoare, încât nici dacă și-ar fi vărsat un pictor celebru toate vopselele n-ar fi apărut atâtea combinații, forme și contraste. Cu bocceluța aproape făcută. Pregătită de plecare, pe când avea să o schimbe cumătra.
Abia au sosit, cu prima rachetă de zbor. Nu știu din ce direcție. Culoarele sunt deschise la maxim, trecerea e liberă. La mine în curte, aterizarea se face printre crengile unui cireș, aplecate ca niște brațe în care sunt înfipte un fel de chibrituri cu măciuliile purpurii, luminatoare de identificare a pistei. Nu era nevoie să prezinte pașapoartele. Pălăriile de floarea soarelui, agățate, ornamental, în cerdac, una după alta, în horă ca în uniune, îi întâmpinau cordial. Au lăsat bagajele în roșul măcinat de furtuni al țiglei. Au ținut un consiliu în doi și au hotărât: își vor ridica locuință. Paie, crenguțe și frunze aveau din belșug. Grădina era vie. Șerpi în travesti purtau castraveți în loc de solzi, roșiile creșteau pe araci ascuțiți care împungeau azurul ca niște creioane, trasând mici orificii prin care cădeau stropii de ploaie. Peste o vreme, flori înstelate se vor îmborțoșa, vor arăta ca salbele de curcani la gâtul parilor de lemn. Vița de vie își etala cârceii. Boabele, ca niște nuri, căpătau forme din ce în ce mai pline și mai arătoase. Curtea era străbătută de parfumuri pe care nici cele mai strașnice fabrici nu ar fi reușit să le producă. Și asta, pentru că burțile cuptoarelor de fabricație nu sunt invadate de fluturii, albinele, bondarii care să le facă să fie mândre de sine și să emane tot balsamul de care sunt capabile, și nici de gărgărițe care să ducă iubirile într-acolo unde te zorește gândul nebunatic.
Îi văd plimbându-se, mână în mână. Să aibă vreo șaptezeci și cinci, poate chiar mai mult. El uscățiv, ușor adus de spate, cu un aer domnesc, nas acvilin, altădată înțepat, acum, doar dând impresia că își face loc să treacă, ochi pătrunzători de un albastru oceanic în care se scaldă anii nostalgici, amintiri care sosesc și pleacă asemeni păsărilor călătoare. Ea scundă, împlinită trupește, cu o mină de resemnare în fața neajunsurilor vieții, distinsă în purtare și reținută la vorbă, ceea ce poate părea nefiresc unei femei. Se simte, de departe, că nu fusese oarecine. Ochi mari, frunte înaltă brăzdată de plugul de griji, privire directă ca a unui om care, cel puțin acum, nu mai are nimic de ascuns și e gata să-ți împărtășească, cu migală, nu orice flecușteț al vieții, ci lucruri adevărate, trăite din plin, îndurate, amplificate de momente de spaimă, nedumerire, declin ori ascensiune. Care poate însemna bucurie, tihnă, fericire în drumul pe care îi este dat să călătorească până la hotar, prin vorbele calme, spuse cu multă atenție și înțelepciune, după cum, la fel de bine, poate să te facă să vezi și bubele dulci de la gura spurcată a lumii.
Pășesc agale, se mai opresc, din când în când, privindu-se galeș, își adresează cuvinte care aduc a șoaptă, aproape de ureche, ca în tinerețe când simțeau nevoia să-și rostească iubirea, acum, și din cauza auzului nesigur care pare că face echilibristică pe o sfoară de acrobat. Se îndreaptă spre parc unde au banca lor orientată spre soare, pitită sub coroane de arțari și mesteceni printre care vântul joacă de-a hoții și vardiștii cu stoluri și roiuri. Uneori, îi însoțește un câine care urmărește, docil, orice mișcare a lor și latră răgușit când i se pare că altcineva le-ar putea face vreun rău. Cine să le mai facă lor rău? Poate doar propriul corp, slăbit de greutatea trecerii. Cum s-a și întâmplat, de altfel.
Vrăbetele era fericit că avea o locuință confortabilă, umbrită de crengile de nuc și dotată cu utilități, căci frunzele serveau drept conducte de apă, soarele se reflecta dintr-o frunză în alta ajungând înăuntru economic, așa cum se cerea în zilele acelea. În plus, femeiușca lui depusese ouăle. Nu era tătic mai încrezut în puterea propriei creații decât el! Era dispus să stea la clocit mult mai mult decât iubita care avea și grijile casei: să măture streașina, să netezească penajul ciufulit, să scuture patul de paiele uzate și, uneori, să studieze starea vremii, ori cum se cresc micuții în primele săptămâni de la venirea pe lume, apoi, în ce constau fâlfăirile primului zbor și altele și altele. Patru ouă albe pătate așteptau să fie ciocănite de pe dinăuntru, să li se ceară dreptul la viață.
Într-o zi, îi urmăream, cu aceeași plăcere pe care o am, de fiecare dată. Ei nici nu bănuiesc cât sunt de frumoși. Numai că, eu îi văd. Și pentru nimic în lume nu aș da această imagine pe una cu doi adolescenți uitați într-un sărut, oricât de franțuzesc ar fi. Braț la braț, într-o aceeași plimbare care le tocea încălțările bătrâneții, dar care le dădea acel tonus pe care mulți, la vârsta lor, ba chiar cu câteva liniuțe mai jos, nu-l mai au. Aceeași bancă, înveselindu-se, îi invita să ia loc și-apoi, se așeza între ei, cam la distanță de-un umăr, ca să fie părtașă la câte aveau să depene. Banca aceea știa mai multe decât oricine despre viața lor, trăită într-o armonie adesea dirijată de propriile vise ori destine.
S-a întâmplat că, în acea zi, bătrâna, citind dintr-o carte, emoționând prin forța cuvintelor, prin sensibilitatea lor, vrăjind parcă auditoriul, adică pe soțul fidel, banca cea curioasă, copacii care aplaudau din frunze ușor, câinele cel credincios, flori, păsări și chiar niște copii care întrerupeau, din când în când, joaca, doar pentru a-i asculta glasul încă melodios, s-a întâmplat, deci, să tacă, brusc, scăpând cartea în poală, plecând capul, smerit, pe umărul stâng...
Am vătut agitație și pe bătrânul care se lovea cu palma peste frunte, neștiind ce să facă. Am sunat la 112. În câteva minute, nu știu câte, căci mi s-a părut o veșnicie, a venit o mașină a salvării, expulzând o targă și doi oameni care au luat-o și, dintr-odată, parcă înghițindu-și limba, a dispărut după primul colț cu sunetele tânguite cu tot, gonind ca și când luase foc. În urma ei, cartierul de lângă parc și-a adunat locatarii care au început să discute, să-și dea cu părerea, unii să ofteze, alții, mai optimiști, să-i îmbărbăteze pe ceilalți. În fond, ce era viața? Omul și distanța până la o mașină numită salvare.
În aceeași zi, am tras cu ochiul la cuibul de sub streașină, cum obișnuiam, de altfel. Am constatat că era un gol imens. Păsările nu erau pe nicăieri. Și, totuși, de undeva se auzeau ciripituri triste care îmi dădeau o stare de neliniște, de teamă. Le-am zărit pe-o creangă, căutându-și consolarea, cioc în cioc. Cineva le furase ouăle din cuib, chiar aproape de soroc. Poate că dăduse vântul iama pe-acolo, fiindcă locuința părea devastată. Ori, poate copii năstrușnici trăseseră cu praștia, în trecere pe lângă poarta casei. Să fie alte păsări, oare?
Inima mea parcă ar fi mașina aceea care gonește, gonește...

(15 august 2010)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!