Într-o zi,
În care vom înceta cu întrebările, cu mirările,
Răspunsurile în așteptare vor înceta să existe,
Ei bine,
În ziua aceea nu cred că soarele va fi acela care va mai răsări
Asupra noastră.
Nu, nici ploaie, nici nori nu vor fi,
Dar nici liniște,
Și poate… nici iarbă nu va mai fi pe câmp.
Copacii?!...
De fapt, nu va mai fi interior și exterior
În același timp.
Stai să ne lămurim:
Viața probabil va părăsi orice formă,
Esențele neavând nevoie de simțuri,
Noi ne vom pierde
Limitele
Și uite așa, din aproape în aproape,
Ne vom opri abia atunci când
Fiecare se va suprapune perfect fiecăruia!
Nu e vorba de identitate,
Întregul fiind egal cu fiecare parte…
Muzica nu va mai avea nevoi de note,
De succesiune,
Ci totul va fi dintr-odată,
Capabil să umple deplin!
Așa cred ca va fi simpla zi în care
Totul va fi dragostea
Pe care am cunoscut-o mereu altfel.
…și da, era să uit:
Tactilul va rămâne în continuare roz,
Undeva între o sticlă de lapte și humă!