Nu se întâmplă nimic
fără să iubești limba îndrăgostită de cuvinte
încă de la nașterea lumii.

Mai frumoase decât purtătoare de lumină
parfumate precum florile raiului
sub un alt soare cu plete de aur.

Toate lucrurile rămân sub un semn,
timpul se mută într-un alt spațiu,
nopțile și zilele cresc după stele și călătoresc cu ele
nimeni nu este liber ori constrâns,
respirăm bunăstarea ca pe un har divin.

Sâmburii germinează, cresc pădurile dese
pământul este plin de rod.

Se desfășoară evenimentele cu ochii deschiși
nicio întâmplare nu vine cu răni peste lume,
toate au tainele lor
care umplu mai târziu golul.

* *
*
Mângâierea din vorbe căpătă mirosuri tomnatice,
prin așteptare trec venele sângerânde ale răbdării
ca într-un loc unde nu se întâmplă nimic
și se teme de orice mișcare străină.

Eu stau cu nervii sufocați de o tăcere
mai lungă decât pielea pe care mi-o apăr
dar ce este firesc rămâne-n obișnuință

și tot ce-i mai natural și mai bun
dacă din ochi ai vedea mai departe
și orizontul ar avea porțile deschise.

Poate să facă omul ce i se cere
când este închis în cercuri de alții,
să țină umerii drepți de bucuria împlinirii?

* *
*
Prea concret ori prea general
nu este iubire să se cearnă, doar o grije-n plus
ce le înnopta privirea făcându-i de gheață.

Nici nu știu încotro să mă duc.

Prea încercați ori prea comozi
se înșeală singuri cu iluzii
mai prospete decât vechile neșanse.

* *
*


La fel nicio lipsă de înțelegere nu dă de bănuit
doar teama de sine crește mai mare
în zile deșirate pe nisipuri de vânt
din care vor apare serile oarbe.

Un cearcăn de lună cu ochi bănuitor visează lumina.

Alunecă repede un bolovan spre noi
și trezește râsul altora din răsputeri.

Diminețile ies din izvoare.


* *
*
Plin de noroc nu m-am născut dar nici fără, deloc,
mai cețos decât muntele și mai limpede decât apele sale,

mai des sunt fructul ce te hrănește
și iubit de tine mai copt decât el.

* *
*
Totul este clar
ca o bună dispoziție, cu bucuria ce crește
în zâmbetul femeii când se ivește iubirea.

Ea se îmbracă la fel cum copacul în frunziș primăvara
și dorul ei înflorește orice floare de dor.

Dar anotimpurile trec, soarele pe cer le ajută,
odată cu ele ne adâncim în gânduri
cum înfrunzește propriul nostru gând
cu dorul de azi,

cuvinte de mângâiat pe frunte și de privit dulce somnu-i.

* *
*

Rămân ca un vultur ce-și ocrotește cerul
după ce se scutură norii privește mai vioi
cum se îmbată pământul.

Și cum se înfiripă viața.

Am o încrederea ce mă roade prin sânge,
coline cu salcâmi se perindă, împrăștie arome pe vale.

Știu că voi trece.

Sunt mai bucuros decât orașul care mă pedepsește,
nimic dureros,

doar c-o tăcere mai apăsătoare decât piatra
șlefuită în cruce.