E larg și un necunoscut aievea.
În care să te-ntrebi ce poate fi;
Ce poate să aducă zi de zi,
În zgomotul de fond, profund
în care se destramă vremea,
Și-n care poți să nu mai știi
de unde vii.
Þipete albe, țipete prelungi...
Sunt ca o înălțare de-ntrebări,
O umbră ridicată pe unde verticale
de chemări;
Se duc și vin și în astfel de stări
Chiar dorurile ți se sparg
și se prefac în timp întins,
Oprindu-se în zări.
O muzică a gravitației, continuă,
Cumva topindu-se-n lumină,
Și-aici și-acolo simți, și
știi c-aștepți ceva să vină.
Și țipetele cad pe strună,
În relaxarea tot mai amplă
Chemările se duc și vin din Lună.
Anume stări cad în visări
Și le percepi cu timp cu tot
cum îți rămân în urmă.
Ecoul lor îl simți acum
și le îneacă tumultuos,
Dar stând și amăgindu-te, nu poți nega
Momentul prețios.
Un dor întins te leagă și te ține
Să stai și să privești
la cum se subțiază zarea,
Și tu revii la un minut sau altul
și la tine, simțind în mii de stări.
E marea.