poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1572 .



Niciodată
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2012-07-12  |     | 




Canicula îți estompează gândurile, îți tocește ideile și cauți instictiv umbra și aștepți cu nerăbdare răcoarea nopții ce nu vine. Toată ziua alergi, risipești vara pe care de altminteri o iubești și o visezi luni întregi de frig și de întuneric, iar acum fugi de ea, te ascunzi. Și într-o astfel de dimineață fierbinte te trezești mai lucid ca oricând, prezentul ți se întinde în față cu precizie, adevărul se ridică precum untdelemnul deasupra apei și ești uimit cum de n-ai văzut până în clipa aceea lucruri atât de evidente, cât de prost ai fost, cât de credul ai sperat că toate se vor așeza în sfârșit într-o matcă.

Uite cum este: mai întâi simți senzația de căldură, traversarea aceea ciudată de la vis la realitate, pasul de la crepuscul la lumină, iluzia că privești printre firele negre ale părului ei răsăritul, strângi în brațe trupul fierbinte pe care îl iubești mai mult ca orice, iar ea se întinde moale de-a lungul tău. Deschizi ochii, momentul adevărului, este într-adevăr ea și chiar o îmbrățișezi sau e numai senzația unei dimineți pe care ai trăit-o de mult, iar acum ești singur și te desfeți cu iluziile și visurile tale.

Te ridici din pat, netezești așternutul care nu-i mai păstrează forma și parfumul, bați pernele, pilota, totul este pregătit pentru noaptea următoare când o să adormi din nou cu telecomanda în mână și ochii în ecranul televizorului. Privești patul și lipsa trupului ei te sugrumă ca o gheară fierbinte, sunt amintiri pe care trebuie să le eviți mai ales dimineața și noaptea, să pari indiferent, chestie de blazon. Și vezi, nu mă apucă furia, nu fac ghem pernele pereche, nici pătura, nici tricoul Make love not war, nu le arunc în mijlocul camerei.

Nu calc în picioare așternuturi, nici gânduri, nici cuvinte, ele sunt doar suveniruri a căror aglomerare îmi răsună în timpane ca un ecou ciudat, nu strig și nu mă tăvălesc pe covor, lucrurile astea nu se fac atunci când ești privit, chiar dacă tu ești cel care privești la tine ca la un străin, tu ești martorul propriei existențe și atunci trebuie să te ții drept, să nu plângi de dorul ei, pentru că bărbații nu plâng niciodată de față cu martori. Merg la fereastră, mă uit prin perdea în cealaltă cameră, la cealaltă existență, acolo mă trezesc alături de ea și ea se întinde lipindu-se de mine din tălpi până în frunte, buzele uscate de somn se caută, se găsesc, iar sărutul este lung, este total dacă pot spune așa, apoi ne răsturnăm pe spate și privim tavanul, conștientizăm dimineața, ne revin în minte planurile pentru o nouă zi, grijile, viața comună.

Din spatele casei, în dreptul ferestrei a apărut o creangă de copac, căuta instictiv lumina la fel cum caut eu copacii și frunzele verzi care să se clatine când bate vântul și să îmi intre în cameră ca o binecuvântare. Privesc printre frunze și o văd cum se duce spre mașina ei roșie, nu se uită niciodată înapoi, chestie de blazon și la ea, vrea să fie singură, își dorește lucrul ăsta mai mult ca oricând.

Iar eu termin de aranjat patul, știu ce-o să urmeze, este timpul acela de lâncezire în care te reobișnuiești să nu mai ai pe nimeni lângă tine, gândești noi și spui eu, comanzi două pahare de suc de grapefruit în loc de unul, cumperi două bilete la film ca să te așezi pe unul dintre locuri și să privești la spațiul acela gol mai mult decât la ecran, prietenii ne invită și mergi de unul singur, înțelegi, este vremea adaptării de la pereche la singurătate. E greu, e normal să fie greu, dar în cele din urmă te întregești, te obișnuiești cu tine și atunci când te plimbi în parc nu o mai cauți cu privirea, reușești chiar să glumești atunci când vorbești la timpul trecut și nu te mai doare pentru că în sfârșit ai înțeles sensul ireversibil al cuvântului niciodată.

Ca discuția de noapte cu Horațiu, de la nunta lui Andi și Anița. Horațiu dă altă interpretare cuvântului niciodată, gândește altfel, să-ți spun despre ce e vorba. Discutam de moartea tatălui său, spunea că analizele medicale dictau un sfârșit iminent, maximum trei luni de viață din care două săptămâni fără dureri. Atunci s-a dus la bătrânul tată, au ales un restaurant unde au băut câteva beri și au mâncat, la sfârșit i-a comunicat rezultatul testelor, verdictul doctorilor și au băut ultima bere, ca de rămas bun. S-au îmbrățișat și asta a fost tot. Adică Horațiu a mers la casa lui, la serviciul lui, la familia lui, considera că făcuse ceea ce trebuia făcut, pentru că despărțirea de tată era ceva provizoriu, aproape am strigat: cum ai putut face așa ceva? Ce crezi că a simțit atunci când a rămas singur în așteptarea morții? Doar nu era să-l mint, mi-a răspuns, iar eu, cu ochii minții, am revăzut scena, l-am privit pe bătrânul tată cum își îmbrățișează fiul, cum se uită în urma lui, cum intră în casă și cum îl înconjoară pereții și îl strâng, cum se așază pe marginea patului ca să aștepte durerile și dimineața când nu va mai simți nimic. Horațiu, cum naiba ai putut să-i spui asta și apoi să pleci?! E chestie de percepție, mi-a spus, noi gândim altfel, noi suntem siguri c-o să ne revedem în altă viață, înțelegi?

Nu, nu înțelegeam dar nu avea nicio importanță, m-am ridicat de la masă și m-am întors la locul meu, cum să-i explic, noaptea infinită nu are indicatoare să-ți arate drumul și chiar dacă ar exista viață după moarte, nu îți vei recunoaște niciodată bătrânul tată. Și iarăși m-am întors la cuvântul niciodată, ai observat? Trist...

Așa mi se întâmplă mereu, ăsta sunt eu, un paratrăsnet uman, atrag fără să vreau povești întunecate, doar că ele nu îmi traversează sufletul cum fac fulgerele prin acele instalații sofisticate ca să dispară apoi în pământ, ele nu mai ies din mine, doar sapă urme adânci pe care mai târziu le îngrijesc, le tratez până devin cicatrici frumoase. Dacă ai privi interiorul meu, ai vedea aceste cicatrici lipite una de cealaltă, formează împreună un fel de hartă, cât sufletul de întinsă, ea pulsează și îmi îngreunează fiecare respirație. Mai ales vara, pe căldură.

Mai ales vara...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!