poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1991 .



De la atom la ființă
eseu [ ]
fragment din lucrarea Antropoteism

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2015-03-20  |     | 



Cum poate grăuntele de nisip să cunoască muntele, cum poate picătura de rouă să cunoască oceanul, cum poate frunza să cunoască pădurea, cum poate omul să te cunoască pe Tine, Doamne? Democrit, numindu-Te atom Te-a înghesuit într-o particulă unică indivizibilă, care concentra în ea toată ordinea. Și așa cum din sămânță ordinea configurează planta, atomul alcătuiește, potrivit ordinii sale interne, cosmosul. Heraclit Te consideră o continuă curgere, un foc veșnic viu care se aprinde și se stinge cu măsură. Și Protagoras crede că omul este această măsură. Pentru Parmenide ești o iluzie.
Hazardându-se în căutarea temeiului, ca ontologie metafizica a eșuat. Și pe bună dreptate a fost supusă unor critici, chiar vehemente. A imaginat tot felul de entități - cărămidă ultimă a existentului, care s-au dovedit iluzorii. Fizica a spart atomul (de netăiat), descoperind particula simultan corpuscul-undă, a ajuns la quarcul care se reproduce oricât l-ai tăia, la particula unde se oprește divizibilitatea și al cărei comportament e afectat de instrumentarul cercetării și de către gând. Deci, în lumea fizică, nu există ceva obiectiv, de sine stătător pe care să se sprijine lumea, nu poți face din efemeritate temei existențial.
Leibnitz simte nevoia să înlocuiască acest temei material prin monadă, care e și spirituală. Lumea e creată de zeu potrivit planului său din monade ascultătoare (pure, ale sufletului, ale spiritului), care îndeplinesc programul înscris în ele. Relația lor cu divinitatea nu e însă rezolvată, aceasta rămânând deasupra și în afara lor. De aceea s-a pornit în căutarea nu a unei entități care să fie ultim fundament, ci a unei ordini de genul celei matematice. S-a reluat cumva, altfel, abandonata cale pitagoreică a armoniei numerelor.
Gnoseologia rămâne ultima speranță, temeiul începând a fi căutat nu în exterior, ci în mintea omului. La Schelling faptul de a ști unifică obiectivul, lipsit de conștiență și care poate fi reprezentat, cu subiectivul conștient și care reprezintă. O cale a unificării e să se plece de la obiectiv – natura e eliberată de elementele ei fizice și se ajunge la legile ei care sunt și legi ale intuiției și gândirii (subiectivității). Se produce o spiritualizare, fenomenul e desprins de fondul său și rămân numai legile (formalul). În acest mod, natura se transformă în inteligență, revine la origini și se recunoaște pe sine în om. Cealaltă cale – transcendentală, pleacă de la subiectiv și bazându-se pe niște prejudecăți fundamentale (“Există lucruri în afara noastră” și “Eu sunt”), una aparținând realului și cealaltă subiectivității, se ajunge la contopirea lor. În urma unui complicat travaliu subiectivul face să se nască din el obiectivul.
Mai înaintea lui, pornind de la analiza științei, Kant face o critică a rațiunii pure, rațiunii practice și puterii de judecată spre a pune în discuție metafizica, dar sfârșește prin a produce chiar el însuși metafizică. El distinge ordinea transcendentalului, care se opune ordinii transcendentului. Este luat drept reper experiența umană și cei doi termini exprimă ceea ce există dincolo și dincoace de ea. Nu mai caută o ordine preexistentă, dată de-a gata, ci una care se instituie dincoace de lucruri. Cum inspirat constată Noica, el critică produsul judecării, actul de a judeca și facultatea de a judeca. Toate sunt pure, neîntinate de empiric, dar fac posibilă experiența. Rațiunea sub cele trei variante ale sale se încununează în logică, etică și estetică.
Aristotel era preocupat să afle esența lucrurilor, Kant se întreabă cum e cu putință ceea ce este – judecata sintetică a priori. Ordinea aprioricului face posibile judecățile asupra legilor realului, dar și realul însuși. Starea de posibilitate a experienței este și starea de posibilitate a lucrurilor din experiență; transcendentalul își întipărește formele lui apriorice în real. Infinitatea transcendentalului e configurată de țesătura a paisprezece forme: spațiul și timpul care aparțin sensibilității, iar celelalte douăsprezece sunt categorii ale intelectului. Împreună, ele cristalizează tiparul prin care formalul trece în real.
S-a ajuns astfel la ceea ce a fost numit antropologismul și subiectivismul kantian. Este pusă problema conștiinței în genere – intelectul arhetipal, cum anume își produce acesta conținutul. Conștiința nu e o oglindă în care instantaneu se reflectă lumea, ci un laborator în cadrul căruia datele primate, datorită formelor apriorice, devin lume. Fără aceste forme lucrurile reale nu sunt lucruri. Lumea de dincoace e lumea de dincolo (lucru în sine – noumen) trecută prin tiparul transcendentului. Este ceea ce filozoful a numit revoluție copernicană: nu conștiința se rotește în jurul datului experiențial spre a-l înregistra, ci datul se rotește în jurul conștiinței spre a deveni experiență. Adevărul ontic (înregistrare imediată) se orientează după cel ontologic (înregistrare elaborată). Conștiința care are cunoaștere în mod direct, nemijlocită nu mai e rațiune, ci organ de simț care reproduce instantaneu. Finitudinea conștiinței face din ea entitate mărginită și permite actul creației prin care omul întemeiază știința și morala.
Omul – conștiință mărginită nu are intuiție divină, creatoare și e nevoit să se bazeze pe receptivitatea care e afectată de simțuri, dar posedând însă și simțul intern al universalității (formele spațiu și timp) se manifestă ca sensibilitate pură. Prin intuiție sensibilă intelectul mărginit produce formele pure prin care se unifică diversitatea dată de sensibilitate. Astfel lumea aparentă, doar a cunoașterii devine însăși lumea existentă a fenomenelor. Fenomenalul nu e altceva decât existentul însuși, ce se prezintă ca o lume de obiecte. Conștiința mărginită participă la formarea lumii reale, care e aparență pentru că lumea de dincolo, preexistentă a fost deformată. Vorbim de lumea reală din punctual de vedere al subiectivității umane. Această lume e o arătare pentru conștiința cunoscătoare a lucrurilor cunoscute, de dincoace. Nu putem ști cum e lumea în sine (noumen), ci putem cunoaște doar lumea “pentru noi”. Transcendentalul e ordinea lui “cum e cu putință” ceva. În final, Kant nu arată cum sunt posibile judecățile sintetice a priori, ci cum e cu putință lumea experienței asupra căreia ele se aplică. Spațiul și timpul ca intuiții pure (forme apriorice date) reprezintă însuși existentul – ființa.
Imaginația sau facultatea de întruchipare, reprezentare e temeiul unificator, rădăcina comună a intelectului ( ce dă unitățile de gândire ) cu intuiția – diversul empiric (sensibil) sau pur (inteligibil) al gândirii. Imaginația e acțiune a cugetului de organizare a realului. La întrebarea cum poate o ființă finită, care nu “creează” existentul (noumen) să-l întâlnească, filozoful răspunde astfel: ființa finită cunoaște existentul în propria sa alcătuire spre a-l întâlni. Întruchiparea (reprezentarea) noastră despre lume e întruchiparea (configurare reală) a lumii în manieră sensibilă, prin formele apriorice spațiu și timp și inteligibilă, prin cele douăsprezece categorii ale intelectului.
Deci eu, Doamne, nu Te pot întâlni pe cel care ești, ci doar pe cel care ești prin mine!
Istoria filosofiei poate fi considerată drept istoria dezvăluirii gândului asupra Absolutului. Hegel înlocuiește Absolutul prin Spirit – Rațiune – Concept. Fenomenologia e travaliul, odiseea, pățania Spiritului pe calea luminării de sine; rațiunea e manifestare a spiritului, iar conceptual e instrument al rațiunii.
Rațiunea nu poate fi o facultate, precum la Kant, pentru că ea e cea care pune în ordine Totul; intelectul e o facultate a rațiunii și Kant critică, în fapt, intelectul nu rațiunea. Aceasta e universală, ca mod de organizare internă e ceva în sinea ei și prin om devine conștientă de sine. Se ajunge astfel la celebra afirmație: „ tot ce e real e rațional!” Rațiunea liberă (ordine internă, legi, potență) se încorporează și se pierde în Natură spre a se regăsi în Om.
Dacă kantianismul e critică a intelectului, hegelianismul e discurs asupra rațiunii, văzută ca: divinitate înainte de a se încorpora în natură; încorporată în natură; și încorporată în om – Fenomenologia spiritului.
Omenescul e singurul care dă obiectul bunei filosofări. La Kant e sinele uman, unic deținător al spațiului și timpului. La Heidegger, sinele omului cercetat e ființa. În cazul lui Hegel, omul cunoaște cu intelectul său lumea, află că ar putea fi sinele rațional al lumii, dar nu poate ști ce e lumea în sinea ei; se poate ști doar ce e în sinea omului. Rațiunea e Ideea lui Platon care suferă o cădere din sine prin dialectica autodezvăluitoare spre a unifica realul cu raționalul. Dacă la Platon dialectica era căutare a Ideii și a ordinii, la Hegel, dialectica rațiunii e punere în ordine a lumii.
Modelul kantian sfârșea în Intelect, Voință, Sentiment pe când hegelianismul operează o generalizare unificatoare, sfârșind în Adevăr, Bine, Frumos. Modelul său valorifică din plin dialectica Eului fichteian. Eul e în același timp Ideea dar și ființa gânditoare. Periplul său în cele trei etape – tetică, antitetică și sintetică unifică procesul de cunoaștere cu cel de construcție / generare a lumii. Eul cunoaște lumea pe măsură ce o construiește și o construiește pe măsură ce o cunoaște. Ideea (noema) are deopotrivă valoare ontologică și epistemologică.
Heidegger merge în continuarea acestei perspective, ajungând la ființare și ființă. Ființarea e ceea ce este și se manifestă prin ființări. Între acestea e o ființă prin care ființarea capătă sens. Este vorba despre om, pe care îl numește Dasein (a fi aici). Ființare printre ființări, omul se poate sustrage acesteia, fiind capabil să gândească la ce e el. Cu intelectul el acumulează cunoaștere, dar se pune problema înțelegerii acestei cunoașteri a cunoștiințelor. Adică găsirea unui temei al temeiului.
Ființă ce se dă în ființare, el se poate retrage, dar e și năvălit de ființare, astfel că ființarea devine un fond în uitarea ființei. Ființa nu are sens decât în temporalitatea ei. Nu poate fi rostită fără a fi înțeleasă sub forma ființării și drept urmare e un concept vid. Dificultatea căutării sensului său de a fi e dată de faptul că omul se confundă cu existența și numai condiționat temporal se poate spune că el este aici.
Interpretându-l pe filozoful german, Noica consideră că esențial pentru înțelegerea raportului ființă - om e comunicarea, care devine cuminecare și sfârșește în comuniune. La Heidegger nu existentul ca devenire e problema fundamentală a filosofiei (Hegel), ci care e înțelesul ființei ca existență originară, cum e posibilă comuniunea lui Desein cu ea. Cuvântul, element fundamental în lingvistică și simplu semn în semiotică, se adresează deopotrivă intelectului (deținător de informație) dar și spiritului (rațiunii) – producătoare de înțelesuri. Sintagmă cu sens, cuvântul creează comuniunea celor două prin înțelesuri pierdute ori subînțelese. Această comuniune e cu ființa din noi și întru ființa din noi. Prin înțelesuri și cuminecare ființa pune întrebări asupra ființei, dar nu află răspuns. Important însă în căutarea ființei ( raportului esență – existență ) e să pui corect problema, nu să răspunzi.
Ființa e tot ce ne e mai apropiat și tot ce ne e mai îndepărtat. Analizându-se existențial, omul se întreabă despre sine, căutând în același timp ființa universală. Această căutare de către om a ființei împreună cu ființa e calea filosofării (Tao chinezesc). La Heidegger această cale e ființă – om – ființă. Adică ființa universală se caută prin om spre a se înțelege ca ființă.
Sartre și existențialismul, în viziunea căruia existența precede esența, relația e răsturnată, calea căutării căpătând forma: om – ființă – om. Adică omul, ca existență încearcă să-și înțeleagă esența spre a-și afla rostul și sensul existențial.
I-am cercetat pe cei mai importanți gânditori, dar nu pot să Te concep, Doamne decât ca pe centru al lumii și pe mine drept periferie. Biblia îmi spune că sunt alungat, căzut din acest centru. Dar dacă ești o infinită ubicuitate? Mai sunt eu un accident, cum crede Jacques Monod, un nomad ce rătăcesc prin cosmos ori sunt necesitate? Ce încredere să am în posibilitățile mele de om muritor că te pot afla, dacă însăși strălucita cultură a secolului trecut poate fi considerată o încununare a eșecului? Istoria nu a reușit să găsească legi ale devenirii umanului, filosofia nu a pus ordine în cunoaștere și societate, lingvistica nu a produs mult dorita gramatică generală, fizica, logica par a nu mai reuși să-și depășască criza.Științele exacte își ating limitele și se orientează către cele ale omului, dar constată că gândirea acestuia afectează experimentul, perturbă fenomenele naturale.
Încercarea lui Hegel capătă aspectul unei noofanii (nous) – arătare a Spiritului, iar a lui Blaga de a Te dezgropa dintre religii se configurează drept o hierofanie. Dar căutându-Te în spațiul sacralității, Te descopăr pe Tine cel adevărat sau Te profanez cu mintea mea și mă aleg doar cu iluzia Ta? Nu cumva are dreptate religia cînd ne propune accederea nemijlocită la Tine nu cu mintea, ci cu inima prin iubire și credință? Da, dar mușcătura de măr arde în mine și mi-a luminat drumul că am ajuns măcar până la lună. Poate că sunt deținătorul și a altor posibilități, pe care unii le numesc paranormal, dar se pare că pe acestea mi le-ai stins când m-ai alungat pe Pământ. Vorbele Fiului sacrificat pentru iertarea mea îmi sună în urechi: “Eu sunt Lumina lumii, cine Mă va urma pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții.”; “ Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” De acord, aceasta e calea de a ajunge la Tine, dar nu pot să nu fiu convins că m-ai trimis aici pe Pământ cu o misie. Pe care, se pare, nu pot să o împlinesc decât cu capul. Altfel mă lăsai o inimă!
Poate că tocmai acesta e rostul meu să înot în apele tulburi ale necunoscutului, să afirm, să neg, să retractez, să corectez și iarăși să afirm. Să mă tem, să încerc mereu, să cad și să mă ridic, să greșesc și să repar! De unde prejudecata asta că adevărul înseamnă să Te cunosc pe Tine? Poate că nici nu trebuie să Te cunosc. Dacă eu sunt un simplu mijlocitor prin care Tu Te cauți și încerci să Te cunoști? Frământările mele sunt scânteieri de gând în meditația infinitului creier, care Ești spre a Te autocontempla.
Îl iubesc pe Blaga și pentru că Te căuta nu pe calea paradisiacă, ci, ca ființă decăzută, pe calea alăturată, luciferică. Ca ființă păcătoasă aspir temător la iubirea Ta pentru că încă nu am atins înțelepciunea să-mi accept moartea ca pe un simplu eveniment din viața mea eternă ca și Tine. Ființă îngrădită, parcă totuși, mai mult decât frica, nevoia de Tine ca apartenență la aceeași ființă îmi potențează investigația. S-o fi ridicat ea vegetația pe verticală, de frică, atunci când a apărut regnul animal și s-a făcut copac. Dar între sensibilitatea plantei și inteligența umană e saltul calitativ care mă face cel mai evoluat specimen al creației aici pe Terra.
Biet eon nu pot avea acces la adevărul Tău și de aceea institui dogme, prejudecăți care, din punctul de vedere al pământeanului pot fi corecte ori false. Văzute însă din afara mea, ele sunt însă raze de lumină pe chipul Tău. Chiar dacă continui să rămâi lucru în sine, radiolocatorul meu primește totuși, recepționează semnale despre Tine. Acestea îmi afectează pozitiv recepția și relația noastră cognitivă nu se poate limita doar la formula: “Mare Anonim accept că nu-ți pot penetra misterul, dar nu încetez să-ți dau (confer, inventez) înțelesuri!” Dacă sunt și eu o diferențială divină înseamnă că dețin ceva din substanța Ta și, ca ființă cosubstanțială, sunt mai mult decât existență întru mister și revelare. Sunt Tu înveșmântat în haina asta terrană!
Dacă Tu ești Unicul, înseamnă că eu sunt unicitate a Ta, dacă Tu ești Absolutul, eu sunt absolutate, dacă Tu ești Infinitul înseamnă că eu sunt infinitate, dacă tu ești Eternul, eu eternitate a Ta, dacă Tu ești Perfecțiunea, eu sunt perfecțiune a Ta. Și atunci nu am cum să fiu existență demonică, iar Tu să simți nevoia să Te protejezi de mine prin cenzura transcendentală. Sunt mai degrabă o deschidere către multidimensionalitatea Ta, o spărtură în fortificația misterulu.
Spectrul morții ne-a indus prejudecata că ne ții la distanță de Tine. Și această aparentă osândă ne potențează elanul de a ne mântuim prin propriile mijloace, care sunt creația – munca – procreația. Prin această mântuire, în fapt, ne reconstruim mereu pe noi mai performanți, mai buni și mai frumoși. Această procesualitate, mereu reluată, înseamnă sacralizare – apropiere de Tine ca înfățișare, dar și spațio-temporal. Mântuindu-ne, noi creăm, construim lumea prin care Te autodezvălui, contemplându-Te. Ființe creative, demiurgice, cu partea enstatică (dată) a intelectului accedem la partea vizibilă a Fondului Anonim – omul asediază Cerul, iar în partea lui exstatică (inconștientul) Cerul trezește în noi presimțirea cripticului( ascunsului). Și atunci pornim către Tine, Doamne pe drumul pietruit al enstaticului spre a bâjbâi pe cărările alunecoase ale extaticului. Ne apropiem, deversându -Te din extatic în enstatic, adică Te scoatem la suprafață, profanându-Ți pas cu pas sacralitatea.
Astfel se produce întâlnirea omului cu divinitatea, unificarea lor întru mister. Istoric, evoluând ca specie, omul se dumnezeiește pe sine, iar Tu, Doamne, contemplându-Te prin el – acceptându-i înțelesurile pe care Ți le atribuie Te profanezi. Numesc această cale a ieșirii Tale din mister prin om antropoteism.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!