Cer nou (Zorica Latcu) Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul și i-am spus: “De noi cum nu Þi-e silă Prea Scumpul meu Iisus? Cum nu-ți întorci

Bucurie Ca sufletul de schimnic in pustie, Adanc patrund in tine, Bucurie! Strabat incet cararile desarte, Incolo, inspre miezul tau,

Te port în suflet, ca pe un vas de preț, Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți, Te port în trup, în sânii albi si grei, Cum poartă rodia sămânța

Inspre taramul celalalt, E loc inchis cu gard inalt; Dar am vazut, printre uluci, Atatea cruci, atatea cruci... Parea tot locul tintirim, Pazit

Se zbate navalnic potopul de dor, Sporind inspumatele-i ape; Si valul tresalta, sub taina de nor, Aproape de ceruri, aproape... Se pierde lumina

Străinul, care-aseară a poposit la noi, L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu măsline. I-am așternut în grabă un pat de frunze moi, N-am întrebat

Si-mi zise Domnul: Eu sunt frumusețe; In Mine-i cald sălaș de primăveri; La Mine zorile sunt fără de seri, Si duhul înflorește-n mii de

Iata, fecioare din Chios, rasare Luceafarul serii. Marea e lina, vazduhul e greu de miresmele verii. Tortele ard luminos si rasuna de cantece

Trecand prin sapte nopti fara de vad, Cu Ingerul m-am pogorat la Iad; Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoala- O vesnicie neteda si

Crescut-au ghiocei in fulgi de nea?... Atat de alba-i primavara mea! Mi-i sufletul de patimi neatins Si cerul floare peste el a nins; Aleasa

Lerui, Doamne Ler, Din inaltul Cer, Cerne Maica, cerne, Fulgi moi i-asterne, Nimeni sa nu-i vada Urma prin zapada, Sa nu se cunoasca Ce fiu

Bucura-te, leagan alb de iasomie, Catre care-n roiuri fluturii coboara, Bucura-te, raza stelei din vecie, Bucura-te, Maica pururea

Acolo, sus, in munti pustii de iasca, Prapastie de flacara se casa Si focul linge-ntinderea cereasca. Un semn s-a aratat din cer, departe. Citeam

Ectenie (Zorica Lațcu) Pentru ca iubirea noastră să-nflorească, Albă cum e crinul Bunelor Vestiri, Pentru ca mlădița dragostei să

Mergeam prin intunerec, undeva. Faclie-aveam, gatita dinadins; Dar iata ca din umbra mi-o a stins Si m-a luat de mana Cineva. N-am intrebat

Doamne, dintr-a inimii prisaca, Dorurile-n roi spre Tine pleaca. Lunga-i calea foarte, pan\' la Tine... Cum s-o afle bietele-mi albine? Fac popas

Prin noapte Domnul m-a chemat. Si lin Urcam spre culmi, pasind pe cer senin. Pe urma mea se asterneau uitari Adanci ca nesfarsitul unei

Cu raza, bati din veci aceeasi cale, Cum vii din nesfarsit inspre-nserari, In umbra noastra faci din nou carari, Sa Te primim cu svon de

Cu sufletul spre Domnul am strigat: Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete. Ma tine lutul meu, de lut legat, Si-n van vrea fierea lumii sa

Ridici pleoape mari de neguri grele Si ochii Tai, lumina, mi-i arati. O, Doamne si stapan vietii mele, Sunt ochi, purtand adanc noian de

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa--cer; Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale Si talcul

In tinda mea cu umbre dulci, Stapane, Atatea seri la rand ai poposit, La masa alba m-ai blagoslovit, Atins-ai vinul si ai frant din pane. Atatea

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine, Am cules argintul nopților de Mai. Am legat în cântec zumzet de albine, Glas de alaută, dulce viers de

Căsuta mea de scânduri s-a aprins. Ardea in noapte. Focul a cuprins Și tindă și odăi și coperiș. Voiam să ies din casă pe furiș C-o legatură-n

Mai vii și astăzi? Mila iar Te poartă, De sus, spre staulul din Bethleem? Din lume n-ai cules destul blestem? Iubirea Ta nici astăzi nu e

Veniti la El, fecioare din Sihar, Cu ramuri verzi, cu scoarte moi si dese! Din scrinuri scoateti albele vesminte, Din templul vechi luati podoabe

Cuvintele, pe care nu le-am spus, Sunt tot atâtea trepte ce coboară, Cu sufletul tot mai adânc m-am dus, Pe treptele tăcerii ca pe-o

Colo spre amurg, Ploi de aur curg, Ceru-i o lalea. - Tu de unde-mi vii în zbor Răzlețită ca un dor, Pasăre de nea? - Colo-n depărtări Dincolo

Noi suntem undeva, în iarba moale, În spicul copt, în țarina fierbinte În munți, cu mândrele poieni la poale, Noi n-am murit de tot, luați

Asa te vede duhul meu, Stapana: Te duce Ana, Maica-ta de mana. Cum urci cu pasi marunti pe sfanta scara, In ochi porti cerul noptilor de vara Si

Te vindem iar cu sărutări viclene, Prin nepăsare oarbă și prin lene. Te biciuim cu vorbe de ocară, Te pălmuim cu ură ca de fiară. Te adăpăm

Clopotele de-nviere, Aduc lumii mângâiere Și pribegilor durere. Creștinii ouă ciocnesc Învierea preznuiesc, Numai eu stau și privesc. Arde

Îmi strâng durerea în inimă, ca-n teasc. Din ea, mustind, poemele se nasc; Și fierbe mustu-n clocot rubiniu, În buti cu cerc de fier de-abia-l mai

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii Se frânseră. Sub raza divinei milostenii Iisus căzu în rugă cu fața-nsângerată Și greu, în pacea nopții,

Smerenia mea aș vrea să fac o danie, Să dau întreaga mea agonisire, Să se zidească nouă mănăstire, În sufletul umbrit de pocanie. Ducând în

În drumul plin de sânge și noroi, Ti-am auzit, Stapâne, pașii moi. Ca raza coborâta din senin, Pluteai usor, cu mladieri de crin. În jurul

Torceam pe prag în răsărit de lună. Și visul meu spre tine s-avânta. În suflet, tainic dragostea cânta, Ca lira când ușor lovești o

Te port în mine Te port in suflet, ca pe-un vas de pret, Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti, Te port in trup, in sanii albi si grei, Cum poarta