Pe prag
de Zorica Lațcu(2010)
2 min lectură
Mediu
Torceam pe prag în răsărit de lună.
Și visul meu spre tine s-avânta.
În suflet, tainic dragostea cânta,
Ca lira când ușor lovești o strună.
Simțeam în visul meu o nouă viață
Dar mâna alb-a mamei m-a atins.
Și mângâierea ei mi s-a prelins,
Ca strop de mir curat și sfânt pe față.
Când mi-a vorbit, i-am cunoscut durerea.
Cu glasul greu de griji mi-a spus așa:
„Te-am plămădit în trup, copila mea,
Precum albina plămădește mierea.
Când sângele curat ce-ți curge-n vine
L-am colorat cu tainice iubiri
Þi-am așternut în leagăn trandafiri,
Crescuți în nopți de umbre și lumini.
În veghea mea de chin îngreunată,
Te-am mângâiat cu-a genelor mișcări
Și te-am scăldat în calde revărsări
De dragoste adâncă și curată.
Eu bine știu că-așa a fost să fie.
Eu simt că astăzi nu mai ești a mea,
Sunt ca un stânjenel bătut de nea,
Pe care nici o rază nu-l învie.
Uitasem fusul. Luna răsărise
Și se suise albă peste zări,
În mine-acum treceau străfulgerări,
Dar ochii mei se înecau în vise.
Eu capul l-am ascuns la mama-n poală
Și mâna albă-a mamei m-a atins,
Ca strop de mir curat mi s-a prelins
Pe față mângâierea ei domoală.
Și nu mai știu. Căzuse-n noapte rouă
Și vântul lin din pom o scutura?…
În visul meu de-azi noapte se făcea
C-am început să plângem amândouă.