Cum am devenit câine
de Vladimir Maiakovski(2009)
2 min lectură
Mediu
Păi, acesta e totalmente de nesuportat!
De-a-ntregul, cum sunt, sunt mușcat de ură.
Mă-nfurie nu astfel, precum vouă vi s-ar întâmpla:
precum câinele la chipul lunii cu fruntea goală -
m-aș prinde
la toate a urla.
Probabil, nervii...
Voi ieși
să mă mai plimb,
iar pe stradă nu mă voi calma, pe nimeni n-oi lăsa în pace.
Cineva mi-a strigat de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
Ea - mi-i cunoscută.
Vreau.
Simt -
nu pot omenește.
Ce-i cu obrăznicia asta?
Dorm, sau mi se pare?
M-am pipăit:
eram la fel ca altădată
chipul - același, cu care m-am obișnuit.
Îmi linsei buza,
iar de sub buză -
un colț mi s-a ivit.
Fața mi-o acoperii îndată, de parcă
mi-aș sufla nasul.
Mă repezii spre casă, iuțindu-mi pașii.
Ocolesc cu grijă postul de poliție,
dar, asurzitor, răsună dintr-o dată:
\"Vardiste!
O coadă!\"
Dau cu mâna și - încremenesc!
Pe asta,
mai evidentă decât colții,
n-o observasem în nebună goană:
de sub mantou
mi se zburli o coșcogea coadă
și-mi flutură din urmă
mare, de câine, de dulău.
Acum, ce-i de făcut?
Unul urlă și gloata prinse a se aduna.
Celui de-al doilea i se adaugă al treilea, al patrulea.
Înghesuiră rău de tot o bătrânică.
Ea, crucndu-se, despre diavol striga ceva.
Iar când, zburlindu-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli gloata de haram,
enormă,
furioasă,
eu mă pusei în patru labe
și prinsei a lătra:
Ham! ham! ham!
* Eu și Napoleon; Editura Ideea Europeană; București; 2008