Veronica Porumbacu
(n. 18 Apr 1921)
„\"Versurile Veronicai Porumbacu sunt o apologie a trairii intense si totale, a daruirii generoase\" - Paul Georgescu”
"Personalitate de seamă a literaturii, a cărui operă continuă să inspire generații de cititori."
Vor trece ani
Nici cupele de-argint nu-mi plac, nici auritele pocale, ci dintre toate cel mai drag îmi e căușul palmei tale. Vor trece ani.
Cautare
Spune: stii tu ce-i dorul de duca? Nu stii. Dac-as fi pasare, mi-as lua zborul in stoluri, sa intru cu ele-n iernatic. Urmele toate se
Alb liliac de munte
Alb liliac de munte, am înflorit tîrziu, dar nu-mi apun ca-n vale, miresmele devreme. Așa am fost, așa aș vrea să fiu: imaculatul crîng de noi
Destinul
Destinul mi-e sa n-am nici un destin. Destinul mi-e sa port alte destine. Un geam sa fiu, stralimpede, strain, sa va vedeti pe voi, privind prin
De toamna
Asta-noapte s-a comis o crima in strada : vara a fost ucisa. Nimeni n-a auzit-o gemand. Prin fereastra deschisa venea din gradina vantul,
Tăcerea
Nu sunt niciodată văzută. Nu mă simțiți niciodată. N-am vocea clară a trompetului sunînd asaltul cetății. Sînt doar căldura imaginii ce-o poartă
Tie
Au ce mi-a fost din tine mai aproape ? Umbritu-ti par, sau fruntea grea de nor, sau mana ta, in care, la izvor, mi-ai dat sa beau din claru-adanc
Primavara
Primavara isi scoate cornitele si sparge subsuorile cafenii ale ramurilor. Bratele-i cresc, antene lungi cu muguri in varf. Nu se zaresc la prima
Bat clopotele
Bat clopotele învierii bat pe străzile vecine Și în mine Și dangătul se leagănă ușor ca în amurguri liniștile pline. ………… Bat clopotele
Ah, stelele …
Toate isi lasa umbra in lume : o frunza, iubitul, un flutur, un nume, si toate gusta lumina pamantului, pana si urmele vantului. Numai stelele,
Doua semne
S-o iau mereu de la-nceput, aceasta-i soarta mea, imi pare ; sa uit, si, ca un nou nascut, sa vin cu semnul de-ntrebare. Mereu alt soare in
Cântecul fetelor
O, fetelor, ne leagă anotimpul iubirii noastre fragede dintâi. Și cu nimica noi n-am face schimbul, când pentru fiecare vine timpul să spună unui
Ecouri
din La capătul lui 38 (1946)
Aș vrea să sparg obloanele să năvălească înăuntru lumini nemaivăzute. Să mă urc în carul mare, și să-l mân, fără cai, Pe cărări neștiute. Să
VOR TRECE ANI
Nici cupele de-argint nu-mi plac, nici auritele pocale, ci dintre toate cel mai drag îmi e căușul palmei tale. Vor trece ani.
Atit as vrea
Un sir de generatii si-au asteptat rapsozii, si la chemari, rapsozii au raspuns. In cintec lin ori vuiet de explozii, raspunsul lor la mine a
