Vasko Popa

Două raze oloage poartă soarele orb, Dimineața a ieșit la muncă de cealaltă parte a cerului. Nu stă în pragul ei. Amiaza a decăzut.

După el au rămas cuvinte mai frumoase decât lumea. Nimeni nu-ndrăznește să pună ochii pe ele. Așteaptă la cotiturile timpului, mai mari decât

Ai apărut după ploaie După o ploaie stelară Din oasele lor stelele Singure ți-au clădit căsuța Unde-o duci pe prosop După tine merge vremea

Fremătă verzile mănuși Pe ramurile arborilor de pe alee Seara ne poartă la subsoară Pe-un drum care nu lasă urme Ploaia cade-n genunchi În

Camera goală începe să rînjească Mă retrag în propria-mi piele. Tavanul începe să chelălăie. Îi arunc un os. Colțurile încep să hămăie. Le-arunc

Ni se-ntâlnesc În intersecții Vinețiile cearcăne ale zilei Capul de l-aș întoarce Soarele ar cădea de pe creangă Surâsurile

Casele și-au întors pe dos Amarele buzunare ale camerelor Vijelia să le scotocească De-a lungul coastelor noastre Lampioanele străzii Își

Înțeapă norul roz al palmelor. Chiar și ploaia minte. Înțeapă limbile de foc ale catârilor și-ale soarelui. Chiar și cerul sărută cu lama

A fost odată un număr curat și rotund ca soarele, dar singur, foarte singur. Să se socotească a-nceput, cu sine. Se-mpărțea,

Au rămas după el cuvintele lui Mai frumoase decât lumea Nimeni nu are curajul să pună ochii pe ele Ele așteaptă la cotiturile timpului Mai mari

A fost odată o poveste Se isprăvea Înainte de-a începe Și-ncepea După ce se isprăvea Eroii ei intrau în ea După moarte Și ieșeau din

S-au jucat cu piatra. O piatră aidoma altora. S-au jucat cu ea de parcă n-ar fi avut inimă. S-au supărat pe piatră. Au aruncat-o în

Trebuia să moară spun Era mai aproape de stele Decât de oameni L-au mâncat furnicile spun Credea că stelele Nasc furnici iar furnicile

lui Miodrag Pavlovici S-a înclinat însetat curcubeul, s-a înclinat rătăcitor deasupra țării, deasupra celei Sârbești. Căuta izvoare

Un soare foarte mărunt cu păr de galben tutun, se stinge-n scrumieră. Sângele unui ruj ordinar, alăptează trupurile moarte ale

S-a plictisit de cerc De cercul ideal care-o înconjoară S-a oprit din mers E grea povara Propria lănutrica sa povară I-a dat drumul I s-a

Camera goală începe să mârâie În propria-mi piele mă furișez Tavanul începe să scheaune Îi arunc un os Colțurile încep să schelălăie Le

Se închide un ochi, se scrutează toate ungherele proprii ca să se vadă dacă nu sunt cuie, sau pungași, sau ouă de cuc. Se mai închide un ochi,

Se privesc inexpresiv Se privesc două pietre Ieri două bomboane Pe limba eternității Azi două lacrimi de piatră Pe geană necunoscute Mâine

Fața de masă se ntinde la nesfârșit Fantomica Umbră a scobitoarei urmărește Sângeriile urme ale paharelor Soarele îmbracă oscioarele Într-o

Camera goală începe să mârâie. Mă retrag în propria-mi piele. Tavanul începe să chelălăie. Îi arunc și lui un os. Colțurile încep să

Albastru și aur Ultimul inel al orizontului Ultimul măr al soarelui Până unde pătrunzi cu privirea Zografule Poate auzi cavaleria

A fost odată un căscat Nici sub gingii nici sub pălărie Nici în gură nici nicăieri Era mai mare decât orice Mai mare decât propria-i

Inel al nimănui inelule Cum te-ai pierdut Cum ai căzut din cer undeva Mai mult pretutindeni decât undeva De ce ai cununat-o pe loc Vechea

Răsări un soare albastru La subsuoara stângă a cerului Răsări un soare negru La subsuoara dreaptă a cerului Urcase albastrul urcase negrul

În amintirea Veronicăi Porumbacu a lui Tolea Baconsky Milo Petroveanu Mihai Gafița Câțiva poeți prieteni vechi Se-adunaseră la cină Într-o

Pe Calea Guduriței la Vârșeț Trei bătrâni muncitori își beau din sticlă Berea de seară În fața magazinului iluminat Dopurile metalice

Introduceți în cutia mică O piatră Veți scoate o pasăre Introduceți propria umbră Veți scoate cămașa norocului Introduceți propria rădăcină