Și mereu mă prefac a ști unde-i marginea. Chiar și cu ochiul desfăcut. Dar, așa cum dispare un vârtej, uneori dispare speranța, și se umblă

Ard stele jos, dar nu ard stele bineînțeles, ci ard și fumegă frunzele toamnei Dar nu ard frunzele toamnei, ci sufletul fumegă lung, dar nu

O tăcere pe inimă, fumul scorburos din preajma înșelatelor ceasuri, și mai ales morile de vânt tulburate de răsuflarea fluturilor, și mai ales

Om! Cearcăn lăuntric lumii. Și eu să știu toate astea. Se sfârșește o zi, una din multe? Ah, încă o zi! Mai afundă ca lumina în care mă țin, mai

(Omul decupat ascultă, i se pare că a bătut cineva, deschide încă o dată ușa, însă afară nu este nimeni.) Umbra petalelor o aud

Eu sunt un gol înclinat. Eu sunt albastrul cel mai prostit Eu sunt o molimă de noiembrie. O cumpănă pătrunsă de mușchi O formă a

Zorii se umflau în pieptul cocoșilor, dar nu zorii se umflau în pieptul cocoșilor, ci pieptul cocoșilor se umfla în zori, până lepăda

(Omul decupat devine spre surprinderea sa penibil de sentimental.) Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată, în salonul cu

Am suflecat mânecile cu toți[i], căutând să ne facem o părere mai bună despre viață. Am cotrobăit prin capcane, prin traista cu nori, prin oul

Când vreau să vorbesc despre ea pornesc din dreptul inimii, de bună seamă. Și astfel sălbăticiunile încep să lingă rădăcina pădurii, slute în

Cineva mă sărută și îmi soarbe aerul din plămâni. Râde în hohote – cât cuprinzi cu brațul mai întâi. Râde – cât nu mai poți cuprinde cu mintea pe

O, Doamne, m-am săturat să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt, pângărită e goana. Dâmburile de silă nu au fost ocolite nici ele, dar se așează

O aripă și un strigăt ajung, tu așa credeai. Harababura rostuită însă prin toate depărtările inimii își consumă ultimul argument. Aproape

Cu adevărat mai aproape se află frumusețea colbului. O, ne trebuiau zilele, o cumințenie peste altă cumințenie așezată. Iertare astfel pentru

Eu trebuie să mă stăpânesc; pe la mine prin casă nu trece nimeni; deși nu cred, răsare soarele! Stau lungit lângă râu cu o mână în apă binecuvânt,

Poate murdară de pământ încă din naștere, dar poate tot de atunci colcăind de lumină. Tu nu ai apărut în lume ca o mână întinsă, nici ca o taină

Întunericul sapă în bătăile inimii. Singur, prea singur sunt lângă rănile pentru care trăiesc. Da, cu aceiași ochi am privit și rezervațiile de