Mânecile suflecate
din Pedepsele (1968)
de Vasile Vlad(2010)
1 min lectură
Mediu
Am suflecat mânecile cu toți[i],
căutând să ne facem
o părere mai bună
despre viață.
Am cotrobăit prin capcane,
prin traista cu nori, prin oul de bufniță,
în ultimul cotlon al vremii;
între pereții din cel mai profund întuneric.
De veghe în fața lui Poimâine,
uneori am greșit.
Înainte de-a fi căpetenii gingașe,
mângâiam pălălaia c-un evantai.
Înainte de-a rosti ceva cu glas tare,
picoteam pe cărarea dintre pat și altar;
iar femeile, Galanthus nivalis,
Pulmonaria officinalis (știți dv.), păreau
să-și scrie mersul atât de fragil,
că le zvârliram cât colo
derâderii.
Dar vine o vreme, vine și vremea
când arborii
leapădă câteva frunze
și omul se-nvârte
ca pe-o placă de patefon
deasupra trunchiurilor tăiate.
Gesturile nu se mai fură,
din piață nu mai târguie nimeni cuvinte;
iar liniștea, cu buzunarele în toarse pe dos,
bate cu pumnul în uși.
Atunci apare un înger de abanos,
dar nu apare nici-un înger cu ochii de abanos,
ci bărbatul care așteaptă femeia,
și femeia care așteaptă copilul,
și copilul care umflă cu un țipăt
toate speranțele, ce pornesc până departe
urmărite de mânecile suflecate.