Petõfi Sándor

Copac m-oi face, dacă tu ești floare Și dacă floare ești, m-oi face rouă! Tot rouă, dacă rază ești, de soare Să ne unim ființele amândouă! Iar

Cum te-njosesc, o, sfântă poezie, Toți nătărăii, și-n ce chip îți calcă Întreaga demnitate în picioare Tocmai când vor să te slăvească.

Mă chinuie amar un gând: Pe-o pernă,-n pat, să mor zăcând! Să veștejesc ca floarea ce suspină, De-un vierme tainic roasă-n rădăcină; Să mă topesc

Cum de rămân nespânzurați Acești nerușinați și hoți?... Poate doar pentru că nu sunt Atâția arbori pe pământ De care să atârne toți Oh, câți

Cântecul câinilor Vuiește vifor crunt Sub cerul înnorat, Ai iernii gemeni prunci. Zăpada, ploaia, cad. Ei și? La vatră-avem Și noi un

Durerea e un ocean Durerea e un ocean. Și bucuria, oare? O perlă mică-n marele noian. Sus până s-o aduc, poate, sfărmată, moare.

Cand nu iubeste, inima-i un sloi ; Si cand iubeste, e-o vapaie vie. Acesta-i raul. Dar din doua rele Care-i mai bun ?… doar Cerul stie !

Copiii - știm - nevoie au de jocuri; Demult, pe când erau doar țânci cu toane, Popoarele-și făcură jucării Ciudate: tronuri, purpuri și

Adică, unde-ajunge omul?... Adică, unde-ajunge omul? Socrate, Ce-a băut otrava Și gâdele ce i-a întins-o, Ajuns-au în același loc? Oh, nu se

Nobilul Pe scândură-i întins tâlharul Să fie ciomăgit. A smuls, furat-a, știe dracul Și ce-a mai săvârșit. Ci, opintindu-se, tot strigă: “

Nu piere sufletul, fireste, Dar nici nu trece-n alta lume… Aicea, printre noi, ramane, Pe huma sta si pribegeste, In alte vremi, mi-aduc

Cui pe cui Vai, spinarea, ce mă doare, S-a sfârșit! Nea vecinu-a bumbăcit-o Îndrăcit. Fie-i brestemat ciomagul Noduros! Ẫl cu care-a

Gând risipit în vânt Vremea toată-n drum spre casă Mă gândeam, anume: Mamei, de demult lăsate, Ce cuvânt voi spune? Ce cuvinte îi voi

Incepi sa seci, manie, De cataracte plina, Salbatic rau de munte, Ce te-aruncai cu vuiet In negrele prapastii Zvarlind spre ceruri spuma!... Sa

De ești bărbat, bărbat fii, Nu o paiață doar, De soartă azvârlită Ici-colo, iar și iar. Potaie-i soarta, latră-n drum; Întotdeauna, ea Pe

Viata mea-i copacul poeziei Si frunzele-i sunt versurile mele; Dar toate se vor vesteji odata, Cand va cadea uitarea peste ele. Si nici sa

Când nu iubește, inima-i un sloi Când nu iubește, inima-i un sloi; Și când iubește, e-o văpaie vie. Acesta-i răul. Dar din două rele Care-i mai

Cum de rămân nespânzurați Cum de rămân nespânzurați Acești nerușinați și hoți?... Poate doar pentru că nu sunt Atâția arbori pe pământ De care