Deșertul pentru totdeauna
de Octavian Paler(2015)
2 min lectură
Mediu
(...)
Am avut nevoie mereu de un "zid" în spate, să mă apăr, ceea ce a consolidat, din păcate, reflexul meu retractil, iar egoismul a făcut restul. Lacom de viață, nu m-am priceput să ofer. Am primit de la viață mai mult decât am dat. Și mi-a trebuit mult timp să accept că ne naștem predestinați. E adevărat, nu în sensul sugerat de tragediile grecești, unde omul e jucăria zeilor. Destinul, cred eu, ne e, în bună măsură, decis de firea cu care ne-a înzestrat ereditatea.
(...)
Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Și cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un "străin": cineva în care nu poți avea încredere decât după ce te convingi că nu-ți vrea răul. Ieșisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine.
Înduioșătoare și cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semnificație aparte în "mitologia" mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un "zid" de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viața mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil și dificultatea de a-mi găsi prieteni.
.........................
De când n-am mai fost în Lisa? Uneori, am impresia că mi-am visat și copilăria.