Ion
de Nicolae Labiș(2006)
2 min lectură
Mediu
Când s-a întors din lupte cu iz de fum în gură,
Arat era ogorul - cumplită arătură -
Răniseră țărâna obuzele, cu gropi.
Și plopii de pe haturi, tremurătorii plopi,
Uscați și frânți la mijloc, păreau că vor să beie,
Cu fruntea răsturnată pe margini de tranșee,
O drojdie de apă murdară și stătută...
Sub soare era coaptă recolta de cucută.
Războiu-i mistuise tot ce-avusese viu.
I-a afundat părinții în neguri și-n sicriu.
I-a supt cu-a despărțirii prăpastie adâncă
Întâia lui iubire nempărtășită încă.
Acum vedea ogorul mușcat de negri dinți,
Că-i schilod și ogorul rămas de la părinți.
Deasupra, primăvara rotea în roiuri, fluturi.
Se întorceau cocorii din sudice ținuturi,
Fierbea sub brazdă seva și se urca durută
În țevile tulpinii vrăjmașă de cucută;
O adiere udă, amețitoare, prinse
Deodată să deștepte din ierburi șoapte stinse,
Și glia năpădită de schije și otavă
Gemea ca o iubită rănită și bolnavă...
Lui îi venea în brațe cu milă să o strângă
Și ca-n copilărie încetișor să plângă.
Dezmeticit, spre seară, c-un zâmbet dur pe buze
A îngropat cu ură mormane de obuze,
A netezit pământul cărând țărână-n spate,
Redându-i sănătatea din plina-i sănătate.
În pâclele lăptoase lumina se topea...
El pletele-și mișcase trufaș, a primăvară,
Și-o lele de vântoasă din când în când fura
Sămânța de lumină ce-i scăpăra-n țigară...