Dans
de Nicolae Labiș(2005)
1 min lectură
Mediu
Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare...
Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde pașii noștri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte ușa din țîțînă...
Mîine dimineață o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineață
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veștede de ceață...
Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe cînd eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stingă pașii cadențați —
în nisip, scrîșnită, lașă remușcare...