Ion Heliade Rădulescu

\"Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate, Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard

Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate, Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

(La Fontaine) Jupân corbul câștigase Din negoțul ce-apucase Un bun chilipir de caș, Și cu dânsu-n cioc se duse P-un copac, unde se puse Ca un

I. Empireul și Tohu-Bohu Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi, În sfânta atmosferă luminii celei vii, De unde-emană viața; și râul

I O altă auroră în sufletu-mi lucește, Rază necunoscută d-a altor lumi ziori; Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește Ziua zilelor noastre,

Te las, patrie, soție, Ah! și dorul v-a-mpilat, Jugul greu v-a-ngenuncheat, Viață-amară, moarte vie! Te las, patrie-n lamente Și-n catene fiii

Cântul I Cânt armele române și căpitanul mare Ce-mpinseră păgânii și liberară țara, Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru, Peste Carpați trecură

Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie? Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui

Ești dulce ca viața, și viața fără tine Nu are nici valoare, nici rație d-a fi. Tot ce e om și știe vedea-ntre rău și bine Dă viața să te aibă,

Din ceruri descindută, a mea candidă liră N-am atârnat vrodată la poartă de-mpărați; Când însă-ale lor fapte venind o-nsuflețiră, Din secol pân’

Un lup odată se plângea tare Că, de ce merge, lumea se strică: Bestie mare, Bestie mică Azi e totuna, ori lupi, ori miei... Grele prefaceri!

I Când soarele apune, luceafărul lucește Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește. În zi de sărbătoare, un soare luminos A strălucit odată

Judecată foarte mare oarecând s-a ridicat Între muște și albine, încât lumea-au speriat. Muștele zbârniau tare Și, prin probe vederate, După gust

(Lord Bayron) Să ne bucurăm! să ne bucurăm! Glasul omenesc nu va tulbura, Cu ale lui rugi nu ne va curma Din țipăt, din joc, din zbor ce

În apogeul nopții, în concentrarea-n sine, Cu candela nainte când rogi pe Dumnezeu, De vrei să știi atuncea ceva și despre mine, Întoarce-te, și-n

Când e vorba să vorbiți De princip și de idee, Ascultați să auziți: Un muieroi ș-o femeie, Cum și când nu prea știm bine, Peste drum erau

Cântarea dimineții Din buzi nevinovate Cui altui se cuvine, Puternice Părinte, Decât ție a da? Tu ești stăpân a toate, Tu ești preabunul

Ce doruri ies din ochii-ți prin raza lor senină Ce fulgeră și-ncântă uimita mea vedere?... Prin gene-ți se strecoară o rouă cristalină Și cade p-a

“Între ai tăi ai fost, o, Schiller, și ai tăi nu te-au cunoscut” Este o viață moartă, precum ș-o moarte vie; Ci este și viața ce nu mai are

Corbul sta pe loc tot corb (Precum orbul e tot orb Și ciocoiul e tot ciocoi Cât sa-l cânți cu usturoi), Nicidecum nu mai albise, Nici acvilă

Soarele după dealuri mai strălucește încă, Razele-i rubinoase vestesc al lui apus, Și seara, pânditoare sub fiecare stâncă, Cu-ncet și-ntinde

(Paolo Rolli) Singurică și umbroasă, Dumbrăvioără,-n tine viu Trista-mi inimă noptoasă În repaos să mi-o țiu. Orice-obiect ce altui place Eu îl

O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale În umbră să răsune, să geamă la mormânt: Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale Și fă să se

E bun de orice rău Arcanul, leacul meu, Licoarea extrafină, Ambrozia divină: Lixirul eminent, Lixir omnipotent! Cum bei, îți ia cu mâna, Căci

Născut de a fi slugă, crescut în desfrânare, Copil fără rușine, din rămășiți hrănit, Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare Și rob de

Aici zace Zamfirica, ce-n viața sa a stat O minune-n frumusețe, un fenice-ntre femei; Și precum ea plăcu lumii, precum lumea a-ncântat, Tot așa și

Mircea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Răstriștea ce ne-mpăcată d-atâți ani ne-a alungat, Aceeași ne și unește și ne leagă

I Inima-mi obosită — și nu de ani, nu încă, — Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc; Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă Izbesc,

(P. Viennet) În Simium, a momițelor capitală, Printr-o moarte repede și fatală, Bufonii curții cinci muriră dodată. Bufon între momițe, în neamul

Norod războinic, fii ai libertății! A ta credință ș-a ta statornicie Și-nalț-a lor colore pe pavilionul tău. Crucea întraripată p-a vânturilor

Era poet în suflet, era artistul june, Și creator penelu-i; în contemplarea sa Trăsurile-ți divine, în marea-i pasiune Voind să le imite, un angel

Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul, Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesnește. Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, țipăt

Să ne deschiză lan se gătește O viitoare unde intrăm, Și pace, drepturi să-ntâmpinăm Mai dinainte el ne vestește. În fața porții und’

O dihanie de cioară, Ce-i dăduse naiba-n gând?! Să ia fulgi de alte păsări, Să iasă la zbor cântând. Iat-o împopoțonată Și mereu se

Coroana pe creștet în veci se-mpletește, În ochii-ți, seninul cel mai împăcat; Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește, Inima e-n chipu-ți cel

Numărând ceasurile. . . . . . . . . . . . . . . . . . Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut! Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu

(Lord Byron) Spartu-s-au coardele arpei potente Marelui David, poetului-rege! Nu mai există a psalmilor arpă! Câți i-asculta

D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine N-au îmblânzit destinul; și ora mi-a sunat! Cântarea mea din urmă și lira-mi a-ntonat. Dar

“Nu mă tulbur, căci gonirea In veci fu spre slava mea.” Aceasta este soartea acelui ce pășaște La templul nemuririi cu pas nemlădios: El merge

O vulpe copilandră ce-abia se apucase De-aceea ce-nvățase, Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani, Să cumpere la gâște, găini, cocoși,

I Veacurile și anii se nasc, trec, se strecoară, Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind A lumii încroire și au văzut, fecioară, Din mâna

(F. Schiller) “Ritter! inima ți-ofere Tinerețe de suror; Altă dragoste nu-mi cere, Căci îmi face mare dor. Vino placid, că îmi place, Du-te-n